Blog Noua Dreaptă

de Cristi Hainic

Irréversible (2002), regizat de Gaspar Noé, este unul din cele mai violente filme (în registrul verosimilului) turnate vreodată. Cele mai şocante scene sunt, fără îndoială, strivirea feţei homosexualului din clubul Rectum cu un extinctor şi cauza care a făcut să se ajungă la această altercaţie, violul din pasajul subteran, probabil cel mai bine regizată scenă de viol din toată istoria cinematografului.

Acum, aş vrea aici să ne concentrăm asupra unei probleme de limbă, asupra puţinelor replici din timpul acestei din urmă scenă. Replici precum „curvă de clasă înaltă”, „scursură de clasă superioară”, „curvă bogată” etc au o recurenţă la fel de mare precum a înjurăturilor ţipate pentru a intimida victima (jucată de Monica Belluci), folosite pe lângă forţa brută a agresorului. Agresorul e singurul care formulează fraze şi injurii, victima este redusă la gemete, forţată să participe pasiv la distrugerea propriei vieţi. Diferenţa dintre înjurături şi replicile de tipul celor menţionate este că cele din urmă stau, în ceea ce este, deci, monologul criminalului, drept mijloc de auto-justificare pentru violenţa gratuită şi brutală aplicată de proxenet a la femme riche. Vedem cum asasinul recunoaşte într-o replică fugitivă că el „nu procedează de obicei aşa”, însă pesemne că îşi schimbă abordarea atunci când îi remarcă victimei rochia scumpă şi ţinuta elegantă.

În lipsa replicilor rare şi brutale amintite, se dezlănţuie o întreagă hermeneutică corporală în care, prin brutalitate, o entitate este pur şi simplu distrusă de către alta. Aceste mesaje gestuale sunt analoage celor unui nemâncat ajuns la îngurgitarea unei mese copioase la care abia ar fi putut visa, analoage comportamentului prin care cineva şi-ar satisface pofta de tot ce a râvnit până la un moment dat atunci când dorinţele sale s-ar împlini dintr-odată. Pe scurt, este vorba de ecranizarea a ceea ce am numit acum ceva timp colocvial invidie, egală râvnirii cu un pathos extrem la ceva separat de tine şi care aparţine de drept altuia*. Este ecranizarea unui sistem ideologic ce coboară de la catedrele academice franţuzeşti atât de bine îmbibate de el până la pasajele subterane din miez de noapte, şi ele tot franţuzeşti. Microstructural vorbind, ceea ce la nivel macro este ură de clasă, se traduce în violenţă brutală şi dominaţie nedrept câştigată de către o brută asupra unui stindard al elegantului şi, aşa cum este numit personajul jucat de Belluci de către fostul său iubit, al esteticului.

Dar oare nu aceasta este paradigma istorică est-europeană a celei de-a doua jumătăţi de secol XX?

*Vezi articolul meu Munca precum o pradă, tot sau numai ¶7. Disponibil on-line aici.