Blog Noua Dreaptă

de Vlad Uţă

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează unicitatea în dialog cu timpul său. Concomitent cu aceasta, însă, şi având un rol fundamental este şi comunicarea, într-un mod propriu, cu “Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei. Acestea din urmă sunt cele care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens.

Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptibil la prodigioasa emisie de idei din vremea sa (filosofice, artistice, ştiinţifice), a receptat neîndoielnic, o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Geniul poeziei româneşti nu s-a format, din punct de vedere cultural şi spiritual, în forme ale eclectismului şi sincretismului, caracteristice Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat. Eminescu a asimilat ideile epocii, ca şi pe cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevar din fiecare, apoi le-a tezaurizat în visteriile inimii şi cugetului său. Astfel ni se pare că Mihai Eminescu a întruchipat şi el o imagine din cuvintele Mântuitorului, prin faptul că s-a făcut “asemenea omului gospodar care scoate din vistieria sa, noi si vechi” (Matei 13 ; 52). Din vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescu s-a dăruit, cu har şi prinos, spiritualului, nu s-a mulţumit cu nimicnicia acestei lumi, a aspirat mereu spre “Absolut”, îndemnând: “Ce e rău şi ce e bine/ Te întreabă şi socoate”.

Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea sunt cele care ţin de filosofia lui Arthur Schopenhauer şi printre ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de aceste influenţe, ceea ce putem abserva la o cercetare mai atentă a scrierilor sale, este pregnanţa moştenirii ancestrale, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De acest fapt a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale, că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-au găsit, pe lângă Sfânta Scriptură, şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin şi Nicodim Aghioritul. O reală şi puternică dovadă că poetul a aprofundat opera Sfinţilor Părinţi se relevă în versul “A ochilor privire ca mâna fără trup”, unde se reia imaginea conturată de Sfântul Vasile cel Mare: “Ochii sunt cele 1000 mâini fără trup”.

Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult observând comuniunea lui cu operele Sfinţilor Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Carţilor. Nu ne poate mira, aşadar, nici de faptul că pe unul din manuscrisele poetului se găseşte a transcriere în limba Latină a rugăciunii “Tatăl nostru”, urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: “La început era Cuvîntulu şi Cuvîntulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvîntulu; Aquesta era la începutu Domnu Dumnezeu…”.

În continuarea acestui manuscris, cercetătorul este, în mod plăcut, impresionat de găsirea unor rugăciuni închinate Mântuitorului Iisus Hristos, cărora poetul le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: “Iisuse Hristoase/ Izvor mântuitor/ Şi Domn al oştilor/ de oameni Iubitorule/ Mântuitorule.” Sau: “Iisuse Hristoase Mântuitorule/ Învingătorule/ Prealuminate”. Din adâncul fiinţei sale, care este aceea a neamului, auzim parcă strălucind, invocarea: “Dumnezeul Păcii şi al Luminii”. Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui.

De aceea consider că suntem îndreptăţiţi să ne spunem şi noi, împreuna cu ceea ce afirma Titu Maiorescu, atunci când a fost întrebat: “A fost fericit Eminescu?”, am raspunde noi: “Cine e fericit?” Iar dacă am fi întrebaţi: “A fost nefericit Eminescu?”, am raspunde cu toată convingerea: “Nu!” Faptul că era un adept convins al filosoliei lui Schopenhauer îl făcea, prin urmare, pesimist. Acest pesimism, însa, nu era redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub formă mai sensibilă a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte…seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie.

Noi am putea înţelege această “seninătate abstractă” a poetului în duh si orizont mioritic, transfigurând realul asa cum face păstorul din baladă, trasformând moartea în nuntă. Aşadar, în pesimismul său creator, care a însemnat, în acelaşi timp, o formă de izolare faţă de societatea contemporană lui, demitizată şi plutind în derivă, apare, asemeni unei inserţii a sacrului în profan, idea de Speranţă: “Cum mângâie dulce, alină uşor/ Speranţa pe toţi muritorii!/ Tristeţă, durere şi lacrimi, amor,/ Azilul îşi află în sânu-i de dor/ Şi pier, cum de boare pier norii.” Cu fondul lui creştin nici nu putea fi un pesimist în întreaga complexitate pe care o presupune termenul.

În consecinţă, am putea stabili, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, împreună cu tendinţele ideologice ale timpului său, pe care le-am evocat, credinţa profund ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologica temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii.

Mărturiile sale de credinţă, care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme, provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschise spre toate zările lumii cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în manifestarea credinţei, este semnul sigur al profunzimii ei.

La interferenţa, paradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia, în ceea ce-l priveşte pe autorul Luceafărului, este cea creştin ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnant la “înmulţirea talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la “vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui, direct mărturisit (“Eu rămân ce-am fost, romantic”), a fost un fel de altoi, să-i spunem aşa, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizică, nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine: la rugăciune: “Strein de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie./ Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa […]/ Şi reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie.”

“Redă-mi credinţa!” E gasul care ne face să înţelegem cel mai bine conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor. Poetul a fost izolat de Divinitate într-o lume a măştilor, o lume guvernată de ideea morţii fără nădejdea învierii; o lume cu idealuri meschine, care, datorită platitudinii intelectuale şi îngustimii sufleteşti, nu poate şi nu vrea să se ridice deasupra condiţiei sale. Este, deci, uşor de dedus faptul că, în societatea contemporană poetului, credinţa a fost înlocuită cu o “convenţie”. Pentru autorul Geniului pustiu distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decat cea în timp, până la răsturnare. Credinţa înaintaşilor, statura lor uriaşă, care a reuşit să se impună în veacuri tulburi prin verticalitate, reprezintă pentru poet un cod etic, ea este modelul cel mai demn de urmat. Ca singur exemplu pentru această afirmaţie aş menţiona ataşamentul spiritual al poetului faţă de dascălul său, Aron Pumnul. Legătura realizată la nivelul emotiv, la nivelul simţirilor, între cei doi, s-a manifestat cel mai pregnant în apropierea morţii dascălului, când acesta i-a dăruit elevului său favorit “cartea cea de pe urmă”, scriptura limbii române, ca un semn al continuităţii acestui element sacru peste veacuri.

Pentru Eminescu viitorul era trecutul, dar, acesta din urmă, prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu, iar prezentul apare drept “trecutul, fără inimi, trist şi rece.” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune întâlnim şi în poezia “Dumnezeu şi om”, în versurile căreia poetul se dezvăluie adresându-se Mântuitorului Însuşi, asa cum era înfăţisat în vechi icoane: “Era vremi acelea Doamne, când gravura grosolană/ Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…/ Pe când mâna-mea copilă pe-ochiul sânt şi arzător/ Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.”

Erau vremurile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern acum: “Te-am văzut născut în paie”. E darul divin suprem care transfigurează noaptea Betleemului, după cum însuşi Eminescu afirma: “Răsai o stea de pace luminând lumea şi cerul…”.

Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte denotă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Meditaţia continuă cu un discurs uşor influenţat de orizontul secular la timpului său, când : “gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie / Ieri ai fost credinţa simplă- însă sinceră, adâncă/ împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă/ Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.”

Ajunşi aici, o întrebare se rosteşte parcă de la sine: “Ce a reprezentat, pentru Mihai Eminescu, Iisus Hristos?” Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate, şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, singurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi, precum urmează să observăm, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual, ci unul plenar, după cum omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi: Chipul lui Dumnezeu.

Chemarea fiinţei sale spre “Absolut” este incontestabilă, chiar dacă unii îi atribuie cu totul alte conotaţii şi vor să-l îndepărteze pe Eminescu din zidirea sufletească a neamului românesc, el rămâne în această structură prin chemarea sa: “Mihai părăsi priveliştea cerului şi se întorse pe pământ.” (“Romanul lui Eminescu” de Cezar Petrescu).

Vom începe însă emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: “De dragul Mariei/ Ş-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului”. Este neîndoielnic “Steaua” crezului său, care l-a luminat şi pe care l-a urmat mereu şi tot mai stăruitor.

Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el la marele praznic al Mănăstirii Putna, în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfânta Fecioară şi Mamă este protectoarea Mănăstirii construită de Ştefan cel Mare. În această zi de praznic se adresează poetul: “Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sănul ei a nascut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ.” Sărbătoarea trebuia sa fie “religioasă şi naţională”, pentru că, observă el, “trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii.” În conştiinţa lui Eminescu, conştiinţa în Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. “Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”

“În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi!” Cu aceste cuvinte, izvorâte dintr-un cuget luminat de dorinţa “Absolutului”, se adresa tânărul Mihai Eminescu celor care urmau să participle la un “congres al inteligenţelor, din respect pentru viitor.” Putem recepta aceste cuvinte ca un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat, cum spune Cronicarul: “în calea tuturor răutăţilor.” Era vorba, deducem noi, de ideea unităţii morale şi spirituale, al cărei temei este Ortodoxia.