Daily Archives: 19/09/2009
Misiunea nationalista a tineretului roman
A venit momentul in care segmentul inca patriotic al tineretului Romaniei sa demonstreze ca este capabil de a prezenta un plan de viitor ce poate conduce la salvarea natiunii.
Redusa la o simplitate senina, misiunea nationala a tineretului nostru poate fi sintetizata in idealul jertfei de sine pentru interesele patriei si la depasirea ridicolului individualism pentru binele intregii comunitati. Pornind de la teoriile politice afirmam ca actiunea viitoare a tinerei elite patriotice se va opune principiilor liberale cu care ne intoxica acum Occidentul (principii care se identifica cu drepturi si grija exagerata pentru individ in dauna unui interes normal pentru natiune, in ansamblul ei) si se va apropia mai mult de o structura conservatoare in care respectul fata de individ este dublat de respectul fata de neam. Intr-o forma practica, individul trebuie pus in slujba comunitatii. Daca intreaga comunitate e stabila si prospera si indivizii se vor bucura de situatia generala a natiunii. Invers vorbind (asa cum ne-au aratat-o ideile liberale) daca 1000 de indivizi au atins averi mari, nu automat si tara a ajuns la o bunastare vizibila.
Jertfa de sine pentru binele natiunii este esenta misiunii nationaliste a tineretului roman dar aceasta cale se desface ca un evantai dezvaluind numeroase directii pe care trebuie actionat pentru scoaterea din dezastru a Romaniei. O activitate educativa in acest sens este absolut necesara. Dar ea trebuie sa fie precedata de o actiune justitiara prin care toti cei care au facut rau tarii (deturnari de fonduri, vasalitate politica, vanzare catre straini, distrugerea economiei, invataman-tului, armatei, etc.) trebuie plasati acolo unde le e locul: in camaruta stramta, cu gratii, care predispune la recunoasterea greselilor si la mustrari de constiinta. Fara aceasta actiune coercitiva, in limite pur legale, politica noastra nationala nu va fi de acum incolo decat o invitatie permanenta la jaf.
Apel la solidaritate cu românii din Transcarpatia în Senatul României
Abandonaţi după Marea Unire de la 1918, maramureşenii din dreapta Tisei (Transcarpatia – Ucraina) sunt în sfârşit luaţi în seamă de politicienii români. Urmaşi ai dacilor liberi, trecuţi prin foc şi sabie sub 3 imperii, românii din Transcarpatia sunt un exemplu de păstrare a identităţii naţionale şi a limbii materne.
În decurs de 80 de ani, aceştia nu numai că nu s-au lăsat asimilaţi de cehi, austro-ungari sau sovietici, dar au prosperat, numărul celor ce se declară astăzi români triplându-se.
Prima declaraţie politică de solidaritate cu maramureşenii din dreapta Tisei, intitulată “Să nu-i uităm pe românii din Transcarpatia!” a fost redactată şi citită zilele trecute de senatorului PSD de Satu Mare, Valer Marian. Documentul prezentat în plenul Senatului, reprezintă nu numai o reparaţie morală ci şi o recunoaştere a meritelor locuitorilor români din Transcarpatia, despărţiţi de fraţii lor, mai bine de jumătate de secol printr-un gard electric. Documentul se bazează pe mandatul şi informaţiile primite de la asociaţiile românilor din Transcarpatia şi a fost prezentat de senatorul Marian în perspectiva vizitei oficiale a preşedintelui României, Traian Băsescu în Ucraina. Între timp, vizita oficială a preşedintelui român la Kiev şi Cernăuţi, programată pentru 25-26 februarie, a fost amănată pentru o dată ulterioară.
“ După 1990 România a început să manifeste, cam timid, în opinia mea, preocupare pentru comunităţile de români din statele vecine, începând cu românii din Republica Moldova, inclusiv din Transnistria, şi continuând cu românii din Ucraina (din Bucovina de Nord şi din Ţinutul Herţa), din Ungaria (din orasul Gyula şi localităţile limitrofe) şi din Serbia (din Banatul Sârbesc şi de pe Valea Timocului). Din păcate, în aceşti ani au fost uitaţi sau neglijaţi zeci de mii de români care trăiesc în regiunea Transcarpatia din sud-vestul Ucrainei, situată în dreapta Tisei, în zona limitrofă judeţelor Maramureş şi Satu Mare din România. În regiunea Transcarpatia s-au intersectat de-a lungul istoriei aproape toate seminţiile Europei şi, ca atare, aici convieţuiesc peste 100 de naţionalităţi, minoritatea română fiind a doua ca mărime (2,6%) după cea maghiară (12,1%). Potrivit recensământului efectuat în 2001, în regiunea Transcarpatia au fost înregistraţi peste 45.000 de români, dintre care 32.000 locuiesc într-o zonă compactă care a făcut parte din Maramureşul istoric. Situată imediat în dreapta Tisei, această zonă compactă romanească a intrat în 1920, după făurirea României Mari, în componenţa Cehoslovaciei, iar după al doilea război mondial a intrat în componenţa URSS, în cadrul Republicii Socialiste Sovietice Ucraina. În 1920, când a fost împărţit Maramureşul istoric, în dreapta Tisei au rămas circa 12.000 de români, în patru comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă şi Slatina. În 2001, la primul recensământ efectuat în Ucraina după declararea independenţei, după 80 de ani de izolare de patria mamă, nu numai că nu au dispărut prin asimilare, dar numărul lor aproape că s-a triplat, declarându-se români 32.300 de locuitori din aceasta zonă compactă, care convieţuiesc acum în şase comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Slatina, Strâmtura şi Topcino. În regiunea Transcarpatia, mai convieţuieşte o minoritate românească de 10 000 de volohi în 11 localităţi din raioanele Perecin, Muncacevo, Velichii Brezunii, Svaleava şi Ujgorod, care nu au fost înregistraţi ca minoritate la recensamantul din 2001, ci ca ucraineni.
Chinezii din Romania
Trăiesc de ani întregi „The Romanian Dream“ şi au prins din prima zi a vorbi româneşte în dialectul mărimilor de blugi „M Hao“ ori al adidaşilor „Andida“ şi-n cel al leilor vechi şi noi.
În burta Bucureştilor freamătă oraşul turcesc, oraşul arab şi oraşul chinezesc
Au nume europene, în locul celor care le sună vesticilor ca nişte exerciţii de respiraţie, şi haine în containere cât să îmbrace în ele lumea întreagă. La chinezii care stau în România găseşti ieftin tot ce vrei, dar cu greu poveşti: la ei vorba e marfă scumpă.
Când ajungi în Dragonul Roşu, complexul comercial lăudat de la capătul Bucureştiului, la care tot românul se duce cu sacoşa din rafie şi portbagajul, te simţi ca într-un film chinezesc subtitrat ici şi colo. Mici bărbaţi şi mici femei, cu ochii îngustaţi precum ai copiilor în clipe de râs şi veselie şi pielea obrazului palidă ca a oamenilor stăpâniţi de griji mari, pedalează pe mici biciclete de care sunt agăţate mici remorci cu poveri uriaşe de scos la vânzare. Alţii, îmbrăcaţi în haine colorate parcă de imaginaţia săracă a unui expert în cenzură, trag ori împing cărucioare doldora de cutii printre şirurile de maşini şi clienţi şi strigă „pardon“ cu voci care ar putea da alarma la cutremur.
