Blog Noua Dreaptă

Autor: V. C. -ND Basarabia

Îmi veni în minte un episod al unei zile de octombrie, anul trecut, când munceam la acoperişul capelei, luând parcă în derîdere vremea rece şi ploaia măruntă şi deasă care ne ajungea pană la oase. Cu cât se însera şi se facea mai frig, cu atât camarazii deveneau mai voioşi şi mai îndârjiţi. Din când în când , coboram înlăuntrul micuţului lăcaş pentru a “ne incalzi sufletele”, vorba sfătosului din Humuleşti. La un moment dat cineva dintre camarazi zice: “Până la fotoliile alea moi, trebuie să răbdăm şi buturugile astea umede!” Izbucnirăm cu toţii în râs. Gluma veni la ţanc, întrucât nimănui dintre cei de faţă nu cred că-i păsa de mobila moale, mai mult ca atât, ne simţeam foarte natural şi comod acolo, în vârful cela de deal, sub cerul liber şi posomorât, în bocanci şi hainele de lucru. Mi-am privit pe rând camarazii- toţi purtau acelaşi zâmbet profund pe feţele lor ude şi obosite. Realizau cu toţii că vor fi necesare eforturi deosebite, asta însă nu le încreţea deloc frunţile. Semeţia aceea venea din suflet, locul în care se cuibărise nădejdea şi certitudinea că vom reuşi, indiferent de faptul că suntem puţini, că vremea ne e potrivnică, că resursele băneşti ne sunt extrem de limitate…

Coboram toţi patru pe cărăruia ce ducea spre ieşirea din cimitir. Mă opresc şi privesc înapoi. Pentru o fracţiune de secundă, inima mea se făcuse mai mare. “Cum am reuşit în doar patru oameni?” întreb aproape involuntar de camaradul din faţă. În momentul următor, cărarea se lăţi şi noi ne continuam drumul toţi patru alături, umăr la umăr. “Pentru că am acţionat ca un pumn” veni răspunsul. Acest moment mi-a marcat conştiinţa ca o pecete. Românii, în toate timpurile au avut un har special, anume de a concentra o întreagă filosofie într-o singură vorbă, într-o zicală simplă. M-am gândit că în adevăr, fiecare dintre cei ce au participat la această scurtă acţiune, ba chiar şi în alte acţiuni, a îndeplinit, asemeni unui deget de la mână, o funcţie proprie, un rol personal. Pe baza acestui
principiu de acţiune s-a şi ridicat capela din dealul Răciulei: unul se ocupa de temelie, altul de pereţi, un al treilea de acoperiş şi tot aşa, în armonie cu convingerile şi disciplina educată, până la izbânda finală. Am fost pumnul şi am învins. Scurta noastra acţiune din Chişinău a fost o lecţie, o nouă lecţie şi o nouă victorie. În momentul următor îmi fulgerase prin minte: “Ce s-ar întâmpla dacă tot tineretul treaz al statului acesta ar deveni un pumn?” M-am cutremurat. Din nu ştiu care păcate, la cârma celor două state româneşti s-au perindat, de (prea) mulţi ani, indivizi şi interese care au realizat orice, numai binele naţiunii nu. Laboratorul de partide şi de sateliţi ai acestora au atras tot tineretul cu creer într-un adevărat război de constiinţe. În loc să unească această crucială resursă întru interesul naţional, aceştia au dezbinat-o. În atare circumstanţe, pilda pumnului este de-a dreptul copleşitoare. “Unde sunteţi numai trei, trăiţi ca fraţii între voi: unire, unire şi iar unire”, ne-ar aminti genialitatea Căpitanului. Unde va răzbate un pumn decis, nu vor răzbate nici o sută de degete răzleţite. Istoria spartanilor ar fi încă un exemplu.

Ne-am salutat cu doi dintre camarazi care au ramas la staţia de troleibuze. Eu şi încă un camarad am decis să mai mergem câteva intersecţii pe jos. Undeva în spate, rămâneau nişte scări imense de piatră, care duceau în sus, spre locul de odihnă a eroilor noştri, acum curat şi îngrijit. E posibil ca în câteva zile, locul de odihnă a celor ce s-au jertfit pentru Neam să fie din nou profanat de oamenii lipsiţi de Dumnezeu, noi însă am făcut ce am crezut de cuviinţă, convinşi că şi cimitirul acesta nu e deloc o cauză pierdută. Cu gesturi similare putem reveni din nou, însă rezolvarea definitivă a problemei necesită desigur şi alt fel de implicare. Cine are urechi de auzit, să audă. Apelul a fost lansat.