Blog Noua Dreaptă

Tatăl meu mi-a fost profesor de română. Româna – limbă maternă, nu limbă străină, văd că deja trebuie să menţionez asta, dacă sunt basarabean. De mic tata ne-a băgat în cap că trebuie să fim mândri că suntem români. Simţeam asta şi mi se părea normal.

Dar în ultima perioadă am început să am dubii. Sunt român. Sunt român… Sunt român? Nu că aş fi înnebunit eu, dar Statul Român îşi bate joc de naţionalitatea mea, de mine ca român. Şi nu doar de mine. De majoritatea moldovenilor.

Probabil că aţi auzit de expulzarea mea din România. Alt semn de iubire din partea Patriei. Pe 13 februarie mi-a venit o scrisoare de la Direcţia Cetăţenie că pe 22 februarie trebuie să depun jurământul de credinţă!

Normal că m-am bucurat. Luni, pe 15 februarie, am depus actele pentru viză. Am fost extrem de mirat că nu au apărut complicaţii, totul a mers ca pe roate. Eram liniştit, citisem: „Consulatul vă va elibera, în regim de urgenţă, o viză cu mai multe intrări cu care veţi putea circula în România timp un an.” Mi-au spus să revin azi, pe 19.

Şi a început circul. De la ghişeu, pur şi simplu s-a aruncat în gloată paşaportul meu cu refuzul pentru viză. Fără nici o explicaţie. Mi-am adus scrisoarea de la Direcţia Cetăţenie şi iar în rând. La intrare, un domn mă trimite amabil la ghişeul de informaţii. Ghişeu, frumos spus. E doar o gaură în care bagi acte (deşi pare creată pentru plic) şi un geam opac. Din când în când se aude încet o voce, dacă are chef. Ai senzaţia că vorbeşti cu pereţii.

Râzând, vocea îmi spune că nu am cum să intru în România, pentru că mai e valabilă interdicţia. Şi atunci cum depun jurământul de credinţă României la Bucureşti? Tot râzând îmi spune că nu am cum. Dar dacă tot insist, pot să corespondez cu Ministerul Justiţiei. Nu vrea să mă programeze la consul.

Văd cum jurământul de la Bucureşti îmi trece printre degete… Scriu o cerere pentru consul. Mă gândesc că sunt obligaţi măcar să o ia, dacă nu mă primesc în audienţă. Nici vorbă! Iar fac mişto de mine, după ce vocea dispare vreo 10-15 minute. Nu poate lua cererea. Doar ea mi-a spus tot, nu e nevoie nici de consul, nici de cerere.

Încerc la intrare. De data aceasta o voce de domn mă trimite iar la informaţii. Nu vrea să ia cererea şi moare de râs de situaţia mea. Păi cum să-i dau cererea consulului? „Poate cumva pe sub fustă” – îmi răspunde angajatul Consulatului României de la Chişinău. Ce e de făcut? „Nimic.”

Dacă în 30 de zile nu depun jurământul – adio cetăţenie română, aşa spune legea. A început numărătoarea inversă. Şi pe zi ce trece simt scuipatul pe naţionalitatea mea – română. Şi nu scuipă ruşii, nici găgăuzii, nici ungurii – scuipă autorităţile române.

Şi mi-e jenă de toţi acei oameni care au semnat petiţia pentru acordarea cetăţeniei… Autorităţile române acum nu scuipă doar pe mine, ci şi pe ei. Cât ţine România la oamenii de cultură? Nu ţine nici la românii „ei”, nici la românii „străini”…

Sursa: Alexandru Vakulovski