Blog Noua Dreaptă

Sursa: Eternul Maramures

Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, s-au dus pe Cîmpia Libertăţii, ca să se bucure de Marea Unire, şi delegaţii Comitatului Maramureş şi alţi maramureşeni, printre care şi cei de dincolo de Tisa. Însă, atunci cînd s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se făcea vorbire despre întinderea României Mari „de la Nistru pîn’ la Tisa”, aceştia s-au simţit părăsiţi şi au protestat, cerînd ca noua Românie să fie „pînă peste Tisa”. Deşi s-au făcut promisiuni că nu vor fi părăsiţi, jocurile de interese ale marilor puteri din cadrul Conferinţei de pace de la Paris, dar şi indecizia conducătorilor României de atunci au făcut posibilă pierderea pămînturilor româneşti din dreapta Tisei (din cei 10.500 km2 ai comitatului Maramureş, i-au rămas României numai 3.381 km2!), pămînturi pe care trăiau încă destui români.

Pentru a cunoaşte mai bine ceea ce a fost în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi ceea ce este astăzi dincolo de Tisa, trebuie să facem un excurs istoric minim, dar necesar. Izvoarele scrise referitoare la Maramureş sînt, îndeosebi, cele elaborate de cancelaria maghiară. Este vorba de vestitele diplome adunate şi publicate de Ioan Mihalyi de Apşa în Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, dar şi de cele publicate de György Petrovay, sau de lucrările genealogice ale lui Joódy Pál, Ioan cavaler de Puşcariu şi Alexandru Filipaşcu; la aceste lucrări documentare se adaugă lucrările istorice de referinţă pentru cunoaşterea istoriei Maramureşului: Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, M.N. Tomi, Maramureşul istoric în date ş.a. Toate aceste lucrări vin să contureze imaginea unui loc populat din vremuri străvechi, în ciuda unor condiţii de mediu şi de climă dintre cele mai aspre. Cercetările arheologice, destul de puţine şi nesistematice, certifică, totuşi, existenţa unor comunităţi umane care datează cel puţin de la sfîrşitul neoliticului, dar cu certitudine din epoca bronzului. Făuritorii acestor vechi civilizaţii sînt, indubitabil, strămoşii noştri direcţi, traco-dacii, desigur cu influenţele inevitabile suferite de la alogenii care s-au vînturat în timp peste aceste pămînturi (celţii, germanii, mai tîrziu grecii, romanii, slavii ş.a.). Contribuţia acestor vechi popoare la formarea poporului şi a limbii române nu mai trebuie demonstrată, chiar dacă există „voci” ce vor să răstoarne concluzii istorico-lingvistice deja de notorietate şi probate ştiinţific, aşezînd în loc varii elucubraţii fără o susţinere cu adevărat ştiinţifică. Această populaţie stră-românească şi apoi românească a vieţuit necontenit în vatra sa originară, fapt care s-a petrecut şi în Maramureş (cele cca 100 de aşezări de aici sînt aceleaşi şi pe aceleaşi amplasamente de la primele atestări documentare pînă azi!). Configuraţia specifică a acestei „ţări” a determinat şi o anume structură a ceea ce s-ar putea numi „civilizaţia maramureşeană”! Pornind de la limba vorbită (şi scrisă!) şi ale cărei trăsături (rotacismul de exemplu) s-au perpetuat în vremi, de la costumul specific pînă la casa şi bisericile din lemn, de la ocupaţiile şi uneltele tradiţionale şi specifice pînă la modul de hrănire, de la obiceiurile care păstrează pînă astăzi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizaţii antice îmbrăcînd azi haine creştine (muzica şi jocul popular, măştile etc), toate acestea alcătuiesc tocmai ceea ce am denumit mai sus „civilizaţia maramureşeană”.

In anul 1199 Maramureşul este atestat ca „pădure regală”, loc în care regele maghiar Emeric I a fost salvat de la moarte. Desigur că această menţiune nu este decît o ficţiune a cancelariei regale maghiare. Ungaria încă nu era capabilă a stăpîni şi administra aceste teritorii. Îi vor trebui aproape două veacuri pentru ca lucrurile să stea cu adevărat aşa. Pentru că abia la 1368 Maramureşul este numit „comitat”, şi vor mai trece alţi ani buni pînă cînd, odată cu dispariţia de pe scena politică a voievozilor Sas şi Balc, să putem vorbi numai de comitatul maghiar ca instituţie a Maramureşului. Tocmai legat de plecarea lui Bogdan în Moldova (1359) se petrece – ar trebui spus că doar începe – fenomenul de aşezare/colonizare a ucrainenilor în Maramureşul de dincolo de Tisa, îndeosebi. Unii istorici susţin ideea că tocmai acum (1360) Teodor Koriatovici ar fi adus, în cele 300 de sate părăsite de oamenii lui Bogdan Întemeietorul, circa 40.000 de ucraineni!? Că lucrurile s-au petrecut acum sau mai tîrziu, este mai puţin relevant, dar rămîne prezenţa în sine a unei noi populaţii aici, fapt cu consecinţe etnice, lingvistice, politice şi religioase dintre cele mai evidente. Dacă în stînga Tisei ucrainenii au rămas să populeze o zonă restrînsă la Valea Ruscovei (satele Ruscova, Repedea şi Poienile de Sub Munte), la Rona de Sus şi la cîteva sate de pe Tisa (Lunca, Cîmpulung), în schimb în dreapta rîului ei au devenit, în secolele XV-XVI, majoritari, iar satele locuite de români s-au împuţinat în mod dramatic. Aşa a fost posibil ca la 1910, în întreg comitatul, la o populaţie de 357.705 locuitori, numai 23,63% să mai fie români, în vreme ce elementul ucrainean/rutean deţinea 44,59%! (dincoace de Tisa doar 13,2%). Aşa a fost posibil ca în 1916 Ion I.C. Brătianu să accepte, în tratatele semnate cu Antanta, cedarea Maramureşului de peste Tisa pentru că „e slav, nu românesc” (?). Faptul se va „împlini” atunci cînd, în vara lui 1920, se ordonă retragerea armatei române aflată deja pe Valea Neagovei. Guvernul cehoslovac a acceptat iniţial fixarea graniţei aici (România pierdea plasa Dolha), însă guvernul a renunţat la această poziţie cîştigată de la armatele maghiare şi ucrainene prin eroismul soldaţilor români. Schimbarea guvernului Vaida-Voevod cu guvernul Averescu a fost pretextul, cusut cu aţă albă, folosit de cehi pentru a cere respectarea hotărîrii marilor puteri privind fixarea graniţei pe Tisa. Şi aşa a rămas. Prăbuşirea Cehoslovaciei (1938-1939), formarea statului fantomă slovac şi apoi ocupaţia maghiaro-hortistă au dus la refacerea fostului comitat Maramureş. Dar victorioasa armată sovietică a impus şi peste Tisa politica hegemonică şi expansivă a Moscovei. Sprijinită de ucraineni, în frunte cu Ioan (Ivan) Odoviciuc, dorinţa sovieticilor de a ocupa întreg Maramureşul s-a izbit de opoziţia românilor în frunte cu Gavrilă Mihaiy Ştrifundă (febr. 1945). Aşa s-a putut păstra la trupul ţării măcar Maramureşul de la sud de Tisa.

Continuarea pe Eternul Maramures