Asemenea societăţii geto-dace, societatea celtă era structurată pe clase ierarhice. Triburile erau conduse de regi dar organizarea politică era remarcabil de plastică. Din sursele romane şi irlandeze aflăm că societatea celtă se împărţea în trei grupe: o aristocraţie războinică, o clasă a intelectualilor care cuprindea druizii şi barzii (poeţii) şi o a treia clasă care cuprindea restul.

Cei mai buni dintre ei erau Lordul (uneori numit Rege sau Regină – pentru că femeile erau egale barbaţilor, puteau fi războinice, druide…) şi Campionul. Lordul era conducătorul tribului în timp de război iar Campionul exista pentru a rezolva divergenţele dintre triburi într-o singură luptă. Barzii erau judecători şi poeţi. Şeful Bard era cel care decidea dacă legile făcute sunt bune. Ei hotărau dacă o lege a fost încălcată. Barzilor le era încredinţată istoria tribului, care era păstrată sub formă de cântece şi versuri. Ei nu erau atinşi în luptă deoarece prezenţa lor era necesară pentru consemnarea luptei.

Druizii îndeplineau multe sarcini pe care le considerăm „preoţeşti” incluzând ritualuri şi sacrificii, dar şi sarcini ce ţin de „educaţie” şi „lege”. La autorii antici, cuvântul druid avea două sensuri: în sens strict însemna „învăţători” de filozofie morală şi ştiinţe iar în sens mai larg include preoţi, ghicitori, judecători, învăţători, fizicieni, astronomi şi filosofi. Ei formau o clasă aparte şi ţineau poporul, care le era mult inferior, în supunere. Aveau, ca şi sacerdoţii geto-daci, anumite privilegii ca excluderea de la plata taxelor şi de la serviciul militar şi erau foarte respectaţi. Datoria lor era să păstreze tribul în bună înţelegere cu Lumea Cealaltă şi cu Natura. Creau legile tribului şi găseau moduri prin care să îmbunătăţească viaţa acestuia. Erau vindecători şi profeţi.