65 de ani de la instaurarea regimului comunist în România

05 March 2010 | Subiectul: Comunicate

Se împlinesc anul acesta 65 de ani de la cel mai tragic eveniment al istoriei moderne a României, după fatidicul an 1940 când este dezmembrată România Mare:

Instalarea la cârma tării în data de 6 martie 1945, de către ocupantul sovietic,bolsevic, a guvernului comunist condus de Petru Groza, moment ce marchează instaurarea în România a celui mai odios si criminal regim politic pe care l-a cunoscut omenirea: regimul totalitar comunist.

Experimentul totalitar comunist a avut consecinte profund negative asupra societătii românesti: distrugerea elitelor intelectuale si politice ale natiunii noastre, desfiintarea sau aservirea politică a institutiilor statului de drept, spolierea sistematică a tării si a populatiei, prigonirea cumplită a opozantilor regimului si a credinciosilor crestini, degradarea valorilor si a traditiilor autentice strămosesti, pervertirea sentimentului national, patriotic, si transformarea lui într-o formă de sovinism găunos pus în slujba intereselor josnice ale nomenclaturii si ale Partidului Comunist, etc.

De aceea, Noua Dreaptă consideră acest regim ca fiind dusmanul de moarte al fiintei Neamului Românesc, începînd de la instaurarea lui la 6 martie 1945 si până la prăbusirea lui din decembrie 1989, prin jertfa unei părti a tineretului român.

Fidelă principiilor sale anticomuniste, enuntate încă din 1919 în Pădurea Dobrina de către omul politic si patriotul român Corneliu Zelea Codreanu, constatând reminiscentele deosebit de puternice si de dureroase ale dictaturii comuniste asupra societătii românesti actuale, Noua Dreaptă solicită cu insistentă guvernantilor României, tuturor factorilor de decizie ai statului:

- transpunerea în fapte a Declaratiei oficiale de condamnare a comunismului făcută de Presedintele României la 18 decembrie 2006, adică identificarea si tragerea la răspundere potrivit legilor nationale si internationale a tuturor celor vinovati de reprimarea si persecutarea opozantilor regimului comunist;

- elaborarea si aplicarea urgentă a unei legi a lustratiei, conform modelului altor tări est-europene foste comuniste, prin care să li se interzică accesul la functii publice pe o perioadă determinată membrilor politiei politice si ai nomenclaturii comuniste;

- deconspirarea în totalitate si sanctionarea – cînd legea o impune – a celor care au desfăsurat activităti de politie politică în perioada regimului comunist;

- interzicerea prin lege a simbolurilor comuniste, a organizatiilor de orice fel cu caracter comunist;

- instituirea prin lege a unei zile de comemorare a tuturor victimelor dictaturii criminale comuniste.

Totodată, solicităm cu adâncă si firească smerenie Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să dea curs propunerilor si initiativelor mai multor organizatii neguvernamentale, referitor la canonizarea martirilor români anticomunisti – mărturisitori ai crezului national si crestin, luptători pentru Dumnezeu, Neam si Tară.

Biroul de Presa al Noii Drepte

17 comentarii

17 Comentarii

Skap 5 March 2010, 6:09 am

Foarte bune aceste solicitari care, in societatea actuala, sunt prioritare.
Skap 5 March 2010, 6:10 am
Remus 5 March 2010, 8:31 am

in 2 ani crimele revolutiei se prescriu!
kkk 5 March 2010, 10:45 am

Sunt de acord cu acuzele aduse Comunismului. Dar de 20 de ani ,,Democratii,, au distrus tot viitorul Neamului Romanesc. Pe ei cine ii va judeca ? Poate Urmasii nostri,daca vor mai fi . Cred ca asta e marea problema a romanilor. Se cearta cu trecutul si evita sa lupte pentru prezent si viitor.
DECAT SA STRIGAM JOS COMUNISMUL, MAI BINE ATI STRIGA JOS POLITICIENII CORUPTI.
kkk 5 March 2010, 10:51 am

Si sa nu uitam ca asa comunisti cum am fost , in 1989 Romania nu mai avea nici o datorie fata de nimeni. In prezent avem peste 120 miliarde de euro datorie si toata industria si agricultura distrusa.
Deci?
Nu sunt comunist, si daca veti continua sa acuzati tot comunistii pentru jaful din Romania , va spun ca sunteti prost informati. JAFUL A FOST CONDUS DIN OCCIDENT cu ajutorul ALESILOR .
Asa ca terminati cu comunismul si mai bine ati arunca cu rosii in liderii alesi.Poate asa isi vor aminti de poporul infometat.
Polux 6 March 2010, 6:40 am

@kkk :
In Occident, se contureaza un soi de comunism cosmetizat, imbracat in haina “democratiei” , care in realitate este la fel de nociv precum cel promovat de Lenin si apoi de Stalin. Se numeste “eurocomunism” si este stapan in multe centre universitare si campusuri studentesti, si in structurile de conducere ale U.E.

Stuatia din ROMANIA se datoreaza faptului ca dupa 1989 la putere au ramas tot fostii comunisti, travestiti in “democrati”.
Aminteste-ti de mineriade , de fenomenul Piata Universitatii, de confiscarea curentului nationalist de catre alde FUNAR si VADIM, exponenti ai national-comunismului.
Polux 6 March 2010, 7:14 am

Uita-te la politicienii actuali din Romania: mare parte au fost in nomenclatura comunista, in UTC sau chiar in structurile Securitatii ceausiste. AU FOST FORMATI IN REGIMUL COMUNIST, SI DUPA 1989 AU DAT FRAU LIBER TURPITUDINII SI ABJECTIEI ACUMULATE.
Polux 6 March 2010, 9:51 am

Domnule Castor, am aflat ca dvs. si peremistii ati dezbracat izmenele mortii si ati imbracat…camasa de forta )))
Sefii mei din OCULTA masonica si sionista mi-au transmis informatia asta, asa ca, atentie, nu va mai precipitati, ca o sa va mareasca doza de CALMANTE la toti “patriotii” peremisti ))
King 6 March 2010, 11:57 am

pai aia care ne conduceau inainte 89 ne conduc si acum
Tuburlui Mihai 6 March 2010, 8:16 pm

Castore!!! Iti sugerez sa te cauti la mansarda. Se pare ca astenia de primavara te-a lovit rau.
Catalin 7 March 2010, 1:04 am

E paranoic rau de tot )De fapt…MEDICAMENTEEEEEEE…MEDICAMENTEEEEEEEEEEEEEEEE…daca esti in PRM automat ai nevoie de Distonocalm ) ) )
kkk 7 March 2010, 1:19 am

Se pare ca singura sansa sa scapam de politicienii corupti si jaful condus din umbra e apocalipsa. Abia dupa aceea cei ce vor supravietui ,vor incerca recladirea unei noi Romanii.
Cam brutala afirmatia ,dar se pare ca e singura cale.
Polux 7 March 2010, 4:41 am

Exista si solutia asta apocaliptica, dar ce ziceti de una mai terestra , care depinde partial de noi:
-infiintarea unei formatiuni politice noi, nationaliste, in care sa incercam sa aducem oameni care sa indeplineasca urmatoarele trei conditii (principale):
1. sa fie anticomunisti, fara legaturi cu vechiul regim si securitatea
2. sa manifeste respect fata de Biserica si valorile crestine
3. sa aiba o conduita morala foarte buna.

Ordinea conditiilor este aleatorie, dar ele sa fie cumulate, neaparat.
Stiu ca pare simplu, dar e in realitate f. greu de realizat. Dar eu zic ca merita incercarea !

O ZI BUNA LA TOTI.
Mitica din Bucuresti 7 March 2010, 6:57 am

Castore sa mai postezi pe aici, te rog…esti amuzant rau pe cuvant! Asa maniac hazliu ca tine mai rar…daca te citeste WCT cred ca te face vicepresedinte(daca nu esti deja ) )
Ce-mi place ca astia care dau lupte virtuale interminabile ca tine ii fac intotdeauna pe ceilalti nebuni!!!
p.s. maine dimineata cand iesi din casa ai mare grija…primul om care iti va iesi in cale va fii un om al “ocultei mondiale” pus sa te urmareasca pt. ca esti un vasnic patriot ce prin cruciadele tale de tastatura pui in pericol planul Noii Ordini Mondiale
Deci noapte buna “viteazule”!
Un roman 7 March 2010, 10:19 am

Nu crede-am s-ajung vreodata s-aud asa ceva. Nu gasesc in limba noastra cuvinte destul de tari pentru a lovi cum se cuvine in aceasta specie subumana care a rasarit din mocirla tot mai urat mirositoare care ne inunda tara si cultura.
Piei satana!
Dinu 8 March 2010, 12:25 pm

Comunism vs. anticomunism. Naţionalismul românesc în perioada 1944-1989
[o schiţă personală]

Marea majoritate a “intelighenţiei” GDS, a celor din jurul Revistei 22 sunt falsi anticomunisti. Un exemplu mare şi concludent este chiar Silviu Brucan (Saul Bruckner), cel care după 23 august 1944 în oficina Partidului Comunist din România, ziarul Scânteia, condamna cu zel “revoluţionar” pe “profasciştii” şi “fasciştii” Iuliu Maniu, C.I.C.Brătianu, pe mareşalul Ion Antonescu, pe colaboratorii acestuia, în numele “idealurilor” clasei muncitoare, promovând pe faţă interesele Uniunii Sovietice, lovind în elita economică, politică şi spirituală a poporului român. Anii 1944-1964 au însemnat pentru România, anii cei mai trişti şi tragici de la epoca fanariotă încoace. Anii aceştia sunt văzuţi de promotorii şi susţinătorii “idealurilor” comuniste – ataţia câţi mai sunt – ca fiind cei mai rodnici, mai decisivi în “făurirea” “democraţiei populare”, ani în care sute de mii de români (unii autori afirmă ca au fost cca. 2 milioane de români) au “trecut” prin temniţele de la Aiud, Sighet, Piteşti, mulţi oameni fiind deportaţi în Bărăgan pentru simplul motiv că nu aveau “origine sănătoasă” sau pentru că erau membri ai minorităţii germane. În acei ani, cei care într-adevăr ţineau flacăra rezistenţei anticomuniste erau mult-huliţii “bandiţi” din munţii Carpaţi, care până în 1958 au rezistat şi luptat, mulţi jertfindu-se cu arma în mână, împotriva ocupantului sovietic, a regimului comunist, a Securităţii kominterniste. Foarte mulţi ţărani români din acea perioadă s-au opus colectivizării forţate a agriculturii, unii fiind ucişi în luptele cu trupele Securităţii (de ex. cazul din zona Vrancea), mulţi au fost întemniţaţi. Toţi acei 20 de ani au fost ani de teroare de distrugere a formelor tradiţionale de vieţuire a românilor, de “modernizare socialistă” prin crimă şi teroare fără precedent în istoria ţării. Există o literatura destul de amplă apărută îndeosebi după 1989, care are ca fundal “epoca” anilor ′50, dar eu cred că nu toată corespunde acelei realităţi istorice. Sunt unii autori de marcă, de ex. autenticul disident anticomunist Paul Goma care a “zugrăvit” în cărţile sale cruda realitate a acelor ani, de ex. “Experimentul Piteşti”, dar şi alţii care prin experienţa lor de viaţă reflectată în operele lor într-un mod nu totdeauna manifest, dar cu talent şi măsură, au încercat să lase posterităţii “tabloul” unei societăţi, care, în ciuda unor valori umane constructive certe (exprimate mai ales după 1965), au reliefat “încremenirea” şi opacitatea unor forme social-politice şi spirituale străine de sufletul românesc, de izolare faţă de valorile umane universal valabile (P.Dumitriu, E.Barbu, M.Preda, M.Sorescu, I.D.Sîrbu s.a).

Perioada de după 1964 a însemnat o epocă de “redescoperire” parţială a sentimentului libertăţii, a valorilor naţionale. N. Ceauşescu a reprezentat pentru mulţi români în anii ‘60, o garanţie că România nu va îngenunchea din nou în faţa colosului sovietic, ca se poate crea în România, după “model” cehoslovac, un socialism cu faţa umană, democratic, cu o respectare a drepturilor cetăţeneşti. A fost o mare speranţă pentru români redeschiderea şi întărirea relaţiilor ţării noastre cu SUA, RFG, cu alte ţări democratice occidentale. Pulsul societăţii creştea în raport cu marile speranţe ale fiecăruia dintre români. Discursul lui Ceauşescu din 21 august 1968, de condamnare a invaziei Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia a reprezentat momentul de aur al carierei sale politice, efervescenţa naţional-politică era atunci la cote maxime, debarasarea de trecutul torţionar-stalinist al perioadei 1947-1964 părea definitivă. Mulţi români entuziaşti se înscriau în PCR nu de dragul doctrinei comuniste ci din sentimente patriotice, naţionaliste. A fost o perioada când şi arta şi cultura românească înflorea în mod miraculos, nu numai economia, care în ciuda unor tipare specifice sistemului socialist, încerca să rezolve multe din problemele societăţii româneşti. A fost perioada când, dintre toate artele, cea de-a şaptea artă, ieşea din anonimat şi încerca să se impună în ochii publicului românesc şi a celui internaţional, prin opere de marca, de mare succes de casa dar şi prin opiniile favorabile ale criticii de specialitate. Filme precum: Pădurea spânzuraţilor – Liviu Ciulei, premiat cu premiul pt. regie la Cannes în 1965; Răscoala – Mircea Mureşan premiat cu Opera Prima la Cannes în 1966, sunt 2 ex. doar. La acestea putem să menţionăm încercarea – în mare parte reuşită – de realizare a epopeii naţionale cinematografice prin apariţia unor filme cu certă valoare şi ţinută artistică: Tudor (1962 – Lucian Bratu), Dacii (1967), Mihai Viteazul (1971), Pentru patrie (1978), ultimele trei fiind realizate de Sergiu Nicolaescu, Întoarcerea lui Vodă Lapuşneanu (1979) de Malvina Ursianu, Columna(1968) şi Ştefan cel Mare (1975) de Mircea Drăgan.

Perioada 1964-1971 a fost una a speranţei, de început de libertate, care a debutat cu eliberarea tuturor deţinuţilor politici anticomunişti din închisori în 1964, de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, întregită de condamnarea prin Tezele din aprilie, acelaşi an a Planului Valev, conceput de sovietici, prin care României şi Bulgariei le erau rezervate roluri de “grânare”, de ţări agricole, fără o industrie dezvoltată în “complexul” est-european comunist. Refuzul lui Dej de a reînnoi tratatul de “prietenie şi întrajutorare frăţească” cu sovieticii i-a pus pe “jar” pe cei din urmă; era o politică de independenţă dusă de România şi bine pusă la punct de către Dej, Maurer, Bodnăraş ş.a., începând din 1958, odată cu retragerea trupelor sovietice din ţară (iunie), liderul sovietic Hruşciov fiind convins de liderii comunişti români ca România este “sigură”, că nu va lua exemplul Ungariei revoluţionare anticomuniste din octombrie-noiembrie 1956. Ce i-a mânat pe aceşti lideri comunişti români să recurgă la aceste fapte patriotice? Sunt interpretări felurite, unele care scot în relief teama acestora de a nu fi înlăturaţi de oamenii implantaţi de sovietici în diverse structuri de conducere, majoritatea alogeni, ce deţineau funcţii importante mai ales în aparatul Securităţii; altele sunt de natură să scoată în evidenţă un anume realism şi pragmatism al acestora venit din convingerea ca “socialismul” românesc nu poate fi construit fără o puternică industrie, fără fonduri mari de dezvoltare şi atunci era necesară o reorientare spre ţările dezvoltate capitaliste care să “ofere” României posibilităţi concrete de progres economic şi social comparativ cu Occidentul, spre care se îndreptau şi atunci privirile românilor, ori cum putea fi captată această atenţie decât prin măsuri concrete în sensul democratizării, măcar de formă, a societăţii româneşti, prin eliberarea deţinuţilor politici, de recunoaştere a unor drepturi şi libertăţi, la exprimare liberă a opiniilor, de o mai mare libertate de mişcare etc. Această epocă de deschidere a durat din păcate numai 7-8 ani. N. Ceauşescu, după o vizită în China comunistă condusă de Mao Zedong (Mao Tse Dong), urmată de alta în Coreea de Nord, condusă de Kim Ir Sen, se hotărăşte, în urma Tezelor din Iulie din 1971, sa revină la socialismul militant, doctrinar, să combată “rătăcirile” anterioare şi prin servilii săi (între timp se debarasează de colegi de drum “incomozi” ca Maurer în 1974, înainte de aceasta îl “obligă pe Chivu Stoica să renunţe la funcţia de şef de stat: preşedinte de consiliu de stat – 1967, pe care şi-o însuşeşte, încălcând o prevedere ce era valabilă până atunci de câţiva ani, aceea de a nu cumula funcţii de partid şi de stat deopotrivă) să-şi pună “bazele” cultului personalităţii,amplificat după 28 martie 1974 când este “ales” primul preşedinte al Republicii Socialiste România şi cu deosebire după “cooptarea” soţiei sale Elena Ceauşescu în funcţii de partid şi de stat. Socialismul “dinastic”, cu un cult faraonic şi diabolic al personalităţii ia proporţii uriase în anii ‘80, “dublat” cu înrăutăţirea treptată a condiţiilor de viaţă a majorităţii populaţiei datorită începerii plăţii datoriilor de către România faţă de organismele financiare internaţionale creditoare (în 1982 România avea de plătit 17 mld. dolari în condiţiile unei dobânzi anuale de 22%). Dorinţa lui N. Ceauşescu de a menţine Fondul de dezvoltare, ritmul creşterii economice la acelaşi nivel ridicat, în dauna Fondului de consum care se redusese (prim-ministrul Ilie Verdeţ îşi dă demisia din această cauză în 1982) duce la mari lipsuri alimentare, la amplificarea cozilor la produse, la “animalizarea” prin sărăcie a multora dintre români. Paralel cu acestea se practică o mai accentuată cenzură de partid în toate sectoarele activităţii social-politice, cultural-artistice. Teama de agenţii Securităţii ceauşiste ia proporţii uriaşe, colaboratorii şi informatorii acestei structuri represive se înmulţesc proporţional cu un început vizibil de decădere morală, de pierdere a unor repere tradiţionale de conduită civică şi de spiritualitate creştina şi naţională totodată. Materialismul exprimat prin nevoile zilnice a pus stăpânire pe foarte mulţi români. Şi totuşi, în spatele unor acţiuni revendicative ca de ex. cea a minerilor din Valea Jiului din august 1977 sau cea de la Braşov din 15 noiembrie 1987, stă renaşterea conştiinţei de sine a păturilor muncitoare, o dorinţă mult-reprimată de libertate, de frondă la adresa regimului comunist, aceste mişcări fiind atât social-revendicative cât şi anticomuniste, cel puţin prin unele lozinci şi atitudini din timpul protestelor. Falimentul de partid şi de stat al României comuniste îşi arată consecinţele în anii ‘80 prin distanţarea României de realităţile economice mondiale, de o accentuată rămânere în urma a tehnologiei, de o slabă productivitate a muncii şi mai ales de o înşelare a speranţelor românilor într-o viaţă mai bună, mai liberă (Ceauşescu s-a adeverit ca fiind un fals patriot-naţionalist, el fiind un dictator prin “vocaţie”, un prea-setos de putere şi lipsit de o autentică credinţă în Dumnezeu, ateismul tinereţii învingând la bătrâneţe într-un mod lamentabil, mai ales prin “acceptarea” cultului personalităţii). Setea de libertate şi patriotismul multora dintre români, mai ales a tinerelor generaţii, sentimentul naţional şi creştin renăscut în faţa tiraniei comunist-ateiste a răbufnit în decembrie 1989 la Timişoara şi apoi la Bucureşti şi în restul ţării. Indiferent de implicaţiile externe în evenimentele din decembrie 1989, de “sforile” trase de “agenturili” străine, rămâne ca pildă valabilă pentru generaţiile următoare jertfa conştientă a peste o mie dintre români pentru libertate, pentru dărâmarea comunismului. În timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989 s-a auzit pentru prima dată în epoca contemporană, strigătul specific spiritualităţii strămoşilor noştri daci, din pieptul sutelor de mii de români ieşiţi în stradă: VOM MURI DAR VOM FI LIBERI!
Radu M 17 November 2010, 2:44 am

http://www.comunismulinromania.ro/Articole/Instaurarea-regimului-comunist-1944-%E2%80%93-1947.html