Blog Noua Dreaptă

În acest amurg al mileniului II, când valorile artei tradiţionale a etniilor Europei s-au retras, treptat, în colecţiile muzeale, ori au îmbrăcat noi forme de expresie în atelierele artizanale, “ambasadorii” unei străvechi civilizaţii a bătrânului continent – românii – traversează Atlanticul. Ei sunt înveşmântaţi în spelendidele lor costume populare de sărbătoare, pe care le poartă cu distincţie. Ei se mândresc şi sunt pe deplin conştienţi de contribuţia, pe care au avut-o strămoşii lor, la crearea şi îmbogăţirea patrimoniului universal al umanităţii.

Căci, România este vatra uneia din cele mai vechi civilizaţii ale antichităţii clasice europene, cea traco-dacică, moştenitoare, la rândul ei, a încă şase milenii de civilizaţie agrară a neoliticului şi a epocii bronzului. Spaţiul carpato-danubiano-pontic a păstrat printre cele mai importante vestigii istorice, lingvistice şi etnografice ale romanităţii răsăritene.

Arta populară românească şi numeroasele meşteşuguri care conlucrează la crearea ansamblului vestimentar tradiţional şi-au tras seva din straturile celor 85 de secole de civilizaţie ţărănescă, fertilizate de-a lungul istoriei de influenţe benefice venite din arii culturale, decantând, în timp, coordonatele unei estetici proprii.

Extrem de divers, costumul celor 90 de zone etnografice cuprinse în provinciile istorice româneşti: Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Crişana, ce înconjoară, de jur împrejur, inima ţării, Transilvania, se prezintă unitar şi inconfundabil cu veşmântul etniilor vecine sau conlocuitoare: secuii, germanii, maghiarii, turco-tătarii, armenii, evreii, sârbii, lipovenii, bulgarii, ucrainenii, ţiganii. Reducerea la geometric a imaginii obiectelor din mediul înconjurător a dat naştere unei tradiţii estetice, unei maniere originale de a percepe natura şi a o exprima în tipare plastice inedite. Decorul, discret, este amplasat cu un rafinat simţ al măsurii, în câmpuri ornamentale bine delimitate, care subliniază liniile croiului – bazat pe principiul tăieturii în foi drepte – dar şi pe cele ale corpului omenesc căruia îi conferă un aspect sculptural, de mare distincţie.

Pe fondul alb se detaşează motivele ornamentale dispuse după regulile de bază ale ornamenticii populare: repetiţia, simetria, alternanţa şi dinamica mişcării. Stăpânind legile contrastului şi ale armoniei, vădind un gust al echilibrului clasic, creatoarea populară ştie să asigure unitatea compoziţională a costumului, realizând acorduri cromatice deosebit de rafinate, cu un minim de mijloace de expresie.

Aşa cum remarca poetul filosof Lucian Blaga, în Trilogia culturii, “în asemănare cu cromatica altor popoare, cea românescă reprezintă cazul rar al unei arte populare de natură clasică, în sensul că e măsurată discret… Prin funcţia pozitivă a golului, a câmpului ca factor ritmic prin acest mod degajat, arta populară românească reprezintă în răsărit o insulă de duh european… duh al măsurii.” Culorile vii nu sunt niciodată stridente, iar culorile potolite nu sunt niciodată mohorâte.

Urmărind evoluţia costumului popular din anumite zone etnografice, ca de exemplu Argeş sau Muscel, constatăm că de-a lungul veacurilor el a suferit influenţa costumului medieval al vechilor reşedinţe domneşti de la Curtea de Argeş şi de la Câmpulung Muscel, aflate în strânsă legătură cu casa imperială a Bizanţului. Firele de aur şi argint introduse în ţesătură, “altiţele” şi “râurile” cusute cu mătase, paietele aurii şi maramele de borangic dau costumelor femeieşti din aceste zone o eleganţă şi o fastuozitate aparte. Şi costumul bănăţean, din vestul ţării, şi-a încărcat decorul sub influenţa stilului baroc, îmbogăţind fondul original, fără să-l altereze.

Însoţind omul în toate împrejurările vieţii sale, de la naştere până la moarte, costumul popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, de apărare contra intemperiilor, ci şi un purtător de semne şi simboluri, un limbaj de comunicare, transmiţându-ne atitudinea creatorului faţă de societatea în care trăieşte şi-şi modelează opera.

Cunoşti o ţară, un popor, pornind de la oameni şi de la obiectele plăsmuite de ei, alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, costumul popular constituie o emblemă de recunoaştere, o marcă a identităţii etnice, un document cu certă valoare istorică şi artistică totodată. Asemănarea costumului popular de astăzi cu cel purtat cu generaţii în urmă de strămoşii daci, reprezentaţi pe monumentele antichităţii clasice, dintre care cele mai vestite sunt Columna lui Traian de la Roma şi Trophaeum Traiani de la Adamclisi, în Dobrogea, dovedeşte persistenţa milenară a unor piese de port, care, într-o formă evoluată, apar şi în zilele noastre.

Transpunând cu fir de arnici, în decorul veşmântului de sărbătoare, armonioasa alcătuire a universului sătesc, în care spiritul şi măiestria se îngemănează, mâna ţărăncii brodează, pe pânză zigzagurile şi meandrele unei grafici ancestrale, rămasă în memoria nesfărşitului sir de femei care au deschis ochii asupra lumii în leagăn dăltuit cu semnul soarelui, au citit fiorul dragostei mărturisit în crestăturile unei furci de tors. Tot ele au ţesut şiruri de pomi ai vieţii în grădinile scoarţelor de zestre şi au cusut, cu migală, stelele cerului pe seninul cămăşii de nuntă, păstrată apoi cu grijă pentru marea trecere în rândul strămoşilor. Şi în vremea noastră tradiţia realizează echilibru dintre util şi frumos în ambiantul modern.

Expansiunea rapidă a tehnicii industriale, declanşată de revoluţia electronică, ne-a propulsat într-o nouă eră a civilizaţiei, în care cultura populară, cu marea ei putere de adaptabilitate, îşi croieşte noi drumuri.

Aşa cum constata renumitul etnolog american de origine română, acad. Paul Petrescu, în prefaţa volumului Portul popular de sărbătoare din România, “…nu cultura populară şi nici portul popular au nevoie de ajutorul înviorător al tehnicii vremilor noi, ci oamenii tehnicii noi au nevoie într-un anume fel, de cultura populară.” Pretutindeni în lume, produsele unicat sau de serie mică, create de meşterii populari şi artizani, ce păstrează specificul diferitelor culturi se bucură de un interes larg, la accentuarea căruia contribuie filmele etnografice şi expansiunea turismului.

O ilustrare concretă a acestui interes îl constituie demonstraţiile de măiestrie ale creatorilor populari din România invitaţi în capitala Statelor Unite ale Americii, cât şi colecţia vestimentară pentru cele patru anotimpuri ale anului 2000, pregătite de Asociaţia Naţională a Meşteşugarilor din România, şi S.C. A. Romartizana, pentru a fi prezentată în spectacolul de modă intitulat: “De la costumul popular tradiţional la vestimentaţia contemporană”.

Sursa: Enciclopedia Dacica