Blog Noua Dreaptă

Autor: Prof. Răzvan Theo Chirac

Oricine nu stă la Păltiniş trebuie să se simtă în exil (C. Noica)

E ora 13 fără câteva minute. Bat la uşă şi-mi deschide un tânăr interesant, creţ, cu barbişon şi ochelari Îi spun că vreau să vizitez odaia lui Noica şi, amabil, mă conduce la etaj. Pe perete, de-a lungul scării, sunt câteva portrete: Kant, Kierkegaard şi Noica, cel din urmă fotografiat în anii ’80 de Dinu Lazăr. La etaj sunt două încăperi. Mă invită în cea din faţă, unde sunt două paturi, un dulap, un cuier, o măsuţă, câteva scaune. Un mic balcon permite accesul în exterior. Pe unul dintre paturi sunt înşirate cărţi şi publicaţii mai vechi şi mai noi; remarc un număr din revista interbelică „Criterion”, la care a colaborat Noica. Pe celălalt pat se găseşte „masa de lucru” a „antrenorului cultural” de la Păltiniş: o bucată de placaj pe care văd o pereche veche de ochelari şi pipa în care-şi îndesa tutunul din ţigările „Carpaţi”. E o odaie mansardată, cu duşumea şi tavanul înclinat, prea puţin luminată. În cuier atârnă costumul, paltonul, fularul, basca, pălăria şi căciula gânditorului. Jos, pe podea, galoşii, ghetele şi ghetrele.

În această cameră a locuit Noica între 1984 şi 1987, după ce s-a mutat dintr-o altă cabană situată mai sus, azi dispărută.

Noica a descoperit Păltinişul la jumătatea anilor ’70, pe când stătea, într-o vară, la vila doamnei Manta din Gura Râului, o localitate situată pe Cibin, la contactul Munţilor Cindrel cu Depresiunea Sibiului. Doamna Manta îl invitase de altminteri să-şi stabilească reşedinţa aici, dar a preferat Păltinişul „pentru că nu îi crea obligaţii; şi apoi, avea acolo totul rezolvat: cantină, telefon, poştă şi mai ales un loc ideal de plimbare, «turul Păltinişului», care durează o oră de drum drept, asfaltat” (Jurnalul de la Păltiniş, G. Liiceanu, Humanitas, 1991). La aproape 1500 metri altitudine şi la peste 300 km de Bucureşti, în izolarea Munţilor Cibinului, în cămăruţa încălzită cu lemne, aveau loc dezbateri fascinante şi înfruntări de idei. „În ultimii ani ai vieţii (a murit în decembrie 1987), Constantin Noica devenise o adevărată instituţie naţională (ce-i drept vegheată îndeaproape de Securitate), avea în urma sa cîteva zeci de elevi pe care-i formase direct şi alte cîteva mii pe care-i formase prin spiritul cărţilor sale. «Şcoala de la Păltiniş», creată prin lumea personajelor care alcătuiesc Jurnalul de la Păltiniş, a devenit între timp un concept care face parte din istoria culturii române contemporane” (idem.)

Îi mărturisesc „ghidului” că, spre ruşinea mea, n-am citit nicio carte de-a lui Noica, dar i-arat că am cumpărat din staţiune o „Carte de înţelepciune” scoasă de Humanitas în 2009, carte care „încearcă să concentreze în puţine pagini esenţialul din Jurnalul de idei” (publicat postum de aceeaşi editură în 1990). De asemenea, înainte de veni la cabană, am trecut pe la mormântul filozofului de la Schitul Păltiniş. Interlocutorul îmi recomandă „Jurnalul de la Păltiniş”. Aflu că e asistent universitar şi e deja doctor în filozofie. Citisem afară că „în această cabană locuiesc tineri doctoranzi în filozofie care, pe urmele lui Noica, sunt dispuşi să facă o sărbătoare din fiecare zi a vieţii lor”. Frumos spus, nu-i aşa? Discut cu el şi alte aspecte legate de drumeţiile montane, cicloturism ş.a. La despărţire, aflu că se numeşte Bogdan Mincă. O documentare ulterioară mi-a dezvăluit că e aproape de vârsta mea şi e doctor în filozofie la Freiburg, traducător, autor de articole filozofice, membru fondator al Societăţii Române de Fenomenologie şi membru al redacţiei revistei Studia Phaenomenologica, publicaţie a Societăţii române de Fenomenologie. Aşadar, un tip pe cinste!

Plec de la cabană, satisfăcut că a fost o zi cu profit. Aşa cum spune Noica, „fiecare zi nouă este un profit, şi nu o pierdere, şi cu fiecare ceas te simţi tot mai aproape de «forma» ta.