Sunt oameni a căror simplă prezenţă îţi provoacă în suflet o bucurie imensă, pentru că sălăşluind Hristos în interiorul lor emană o dragoste puternică, necondiţionată.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost o astfel de persoană, plină de virtuţi, dar mai înainte de toate plin de dragoste faţă de orice făptură a lui Dumnezeu. Şi această dragoste şi-a dorit-o şi pentru enoriaşii săi, cărora le a lăsat prin testament acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii cum şi Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă din aceasta că suntem fii Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a trimis un astfel de păstor, iar pe părintele Gheorghe să-l rugăm ca, de acolo de sus, de lângă sfinţii pe care i-a îndrăgit toată viaţa, să se roage pentru întreg neamul românesc pentru care a suferit atât de mult. În anul 2005, în luna septembrie, am stat mai mult de vorbă cu părintele şi mi-a împărtăşit câteva din momentele pe care le-a trăit în temniţele comuniste. (Raluca Tănăseanu)

- Părinţii care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră sfinţi ar trebui canonizaţi?

- Incontestabil! Numai că Biserica se teme, atunci când e vorba de cei din închisori; au rămas cu aceeaşi idee că sunt duşmanii poporului, ceva în genul ăsta, sau, oricum, Biserica nu are curaj să ia atitudine, aşa cum nu a luat o atitudine corectă, sau conform canoanelor, nici faţă de părintele Daniel Corogeanu.

- Aţi cunoscut sfinţi în închisori?

- Bineînţeles că am cunoscut, Costache Oprişan a murit în braţele mele. În cartea lui Dumitru Bacu despre Piteşti, în prefaţă, am scris amănunţit despre Costache Oprişan. Noi am fost 16 oameni într-o secţie specială, adică într-o hrubă ca un cilindru, semicilindru, 5 celule lipite de perete, fără lumină, fără aer, având numai 2-3 găuri practic jos, pe unde să schimbe aerul, şi am fost ţinuţi acolo 16 persoane. Şi în această perioadă, în celula de lângă noi, toţi 4 deţinuţii au murit, în celula de dincolo de noi a murit unul, în alta au murit doi şi Costache Oprişan în celula noastră. Aşa că, în decurs de doi ani, aproape jumătate din noi au murit. A fost o celulă de exterminare, cu regim special: fără aer, fără lumină, cu bătaie, înfometare şi cu persecuţie specială!

- Cum aţi rezistat?

- Acolo unde a fost unire între noi şi credinţă adâncă şi rugăciune, am rezistat. Pentru că securitatea a organizat lucrurile în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, şi în sens moral, dar… şi câte un om care să aibă o boală contagioasă. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii, realmente îşi scuipa plămânii, nu fac o figură de stil! În fiecare dimineaţă şi făcea toaleta şi scuipa cheaguri de sânge, bucăţi de plămâni! În altă celulă erau doi nebuni, în altă celulă era un om, tot aşa cu instabilitate psihică, când mergea la securitate dădea informaţii despre ce se întâmpla în celulă: că ne ajutam unii pe alţii, că puneam medicamente pentru cei care nu aveau sau că puneam pâine pentru cei care erau prea slabi; nu era nimic important, dar când venea în celulă spunea ce a făcut dincolo şi plângea şi şi cerea iertare, era un om cu voinţă zdrobită după ce trecuse prin Piteşti. Aşa că în toate celulele a fost cineva care să aibă un element distructiv fizic sau moral. În celula în care erau cei doi nebuni, toată celula a murit! Noi am fost grupaţi prin personalitatea lui Costache Oprişan, care era un adevărat sfânt! Adică era desprins de toate cele lumeşti, trăia într-o rugăciune aproape permanentă, numai când comunica cu noi… Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n-a plâns pentru ceea ce i s-a făcut! Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea despre iertare şi despre dragoste. El era de fapt Sfântul nostru. Iar în momentul când Costache Oprişan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi şi câteva luni am fost dezorientaţi. Eram eu, Marcel Petrişor şi Iosif Iosif. Am simţit că suntem ca şi cum ne-ar fi părăsit un tată, aşa cum simt copiii mici. Dar ne dăduse destul Costache Oprişan ca să ne putem noi restaura în spirit după aceea. Şi am supravieţuit datorită faptului că am fost uniţi, nu s-a întâmplat nimic între noi – mici conflicte, dar nu conflicte majore. Însă moartea lui Costache Oprişan a fost tulburătoare pentru noi şi îmi aduc aminte că am stat aşa, de multe ori mă uitam la el şi îl chemam pe Costache Oprişan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar el ne-a spus înainte de a muri că, dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi şi vom scăpa cu toţii, a spus că vom scăpa cu toţii, noi cei trei. Şi aşa s-a şi întâmplat!

- Alţi sfinţi pe care i-aţi cunoscut?

- Gafencu, Mazăre, Ioanide, Ianolide… Adică toţi aceşti oameni, îndeosebi aceşti tineri care sunt socotiţi sfinţii închisorilor, sunt legionari, cei care au intrat în închisoare ca tineri, elevi sau studenţi, sub Antonescu şi care n-au fost eliberaţi şi care au avut o viaţă spirituală extraordinară. Era grupul misticilor, aşa se chemau, care trăiau în rugăciune şi care au trecut prin închisoare ca nişte făclii pentru noi. Cred că ezitarea Bisericii este din cauza aceasta, că au fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu!

- În ce măsură sfinţii din închisori au fost un sprijin pentru ceilalţi deţinuţi, mai slabi în credinţă?

- Ei au făcut şi convertiri! Adică prin atitudinea lor, poate nu prin discursul lor, ca să zic aşa, dar prin atitudinea lor, prin bunătatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le ţineau. Erau unii care o săptămână nu mâncau nimic! Vă închipuiţi că în condiţiile de acolo din închisoare, unde toţi eram înfometaţi, erau nişte oameni care parcă trăiau numai cu! Şi totdeauna, deşi erau bolnavi, cum era Gafencu, îi ajutau pe ceilalţi. Chiar mi a spus Richard Wurmbrand, un evreu convertit, care la Târgu Ocna a stat lângă Gafencu, că primea nişte medicamente pentru că era tuberculos, fără să ştie de unde vin.

După ce a fost salvat i s-a spus lui Wurmbrand că Gafencu îi trimitea medicamentele lui. Aşa că anti¬se¬mitismul sau exagerările pe care le au făcut comuniştii (despre legionari), care au intrat în capul ierarhilor noştri bisericeşti nu sunt decât nişte poveşti!

- Povestiţi-ne despre felul în care Sfinţii din Închisori au schimbat vieţile celorlalţi deţinuţi! Spuneaţi de convertiri…

- Da, sigur, au fost convertiri. Cel puţin unde mergea Gafencu, toată celula devenea o rugăciune! Costache Oprişan la fel. Nu numai că ne converteau sau că întăreau credinţa noastră, dar pur şi simplu făceau minunea supravieţuirii, pentru că în închisoare fără Dumnezeu şi fără rugăciune şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti! Ei făceau această minune în celula în care stăteau, schimbau inima noastră, stingeau vrăjmăşia noastră faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima noastră de la răzbunare, sau chiar ură, către Dumnezeu şi către dragoste; şi toate aceste schimbări lucrau în inima noastră şi organismul nostru se schimba şi el prin rugăciunea pe care o făceau sau prin darurile pe care ei le răspândeau în jurul lor. Şi aşa am supravieţuit. Celula noastră este un exemplu, niciunul dintre noi n-a murit în închisoare – cei care am trăit cu Costache Oprişan. În toate celelalte celule au murit pentru că aveau bolnavi mintali, psihici.

- Puteţi să daţi un exemplu concret de convertire, de schimbare în bine?

- Schimbarea noastră e cea mai evidentă! Noi trecuserăm prin Piteşti, eram tulburaţi şi ne-au adus acolo, în celula asta de exterminare. Era o „corabie” a morţii. Era un experiment pe care Securitatea îl făcea, experimentau ce se întâmpla cu organismul nostru biologic şi cu sufletul nostru în condiţiile în care ne-au pus ei acolo. Din când în când venea un securist sau ştiu eu de unde veneau, de la partid, oameni care erau îmbrăcaţi civil, care aveau nişte figuri aşa, reci, care deschideau uşa şi se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! Nu spuneau niciun cuvânt, ne cercetau ca un medic care-şi cercetează bolnavul şi pe urmă plecau. Lăsau în urmă un fel de groază şi simţeam ceva demonic în ei! Costache Oprişan ne spunea însă, când noi începeam să discutăm: „Şi păcătoşii se mântuiesc, şi criminalii se mântuiesc! Lăsaţi-i în pace!” Aşa s-a întâmplat în jurul lui Gafencu, se făcuse o adevărată comunitate monahală! Adică toţi îi urmau exemplul, posteau, erau buni, se îngrijeau de ceilalţi bolnavi – cum a fost la Târgu Ocna. Era un lucru care făcea din celulă o Biserică!

- Ce este neamul?

- Neamul este o entitate mistică. El este ceea ce numim în plan politic naţiunea, dar este o noţiune mistică. Adică neamul are o misiune. El trebuie să împlinească misiunea sau piere. Dumne¬zeu a făcut multe experienţe. A făcut experienţe cu asiro-caldeenii, care au eşuat în trufie. Au crezut că pot face un turn până la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a împrăştiat. A lucrat cu egiptenii, şi ei au eşuat în magie. A lucrat cu evreii, şi ei au eşuat în fanatism. A lucrat cu grecii, şi au eşuat în raţionalism. Şi apoi a chemat neamurile. Deci prin toate aceste experienţe Dumnezeu ne arată că fiecare neam este chemat la mântuire. O faci, împlineşti porunca lui Dumnezeu, trăieşti. Nu o faci, pieri. Deocamdată neamul româ¬nesc, slavă Domnului, a trăit destul şi sper că prin cei care sunt buni să îşi împlinească misiunea.

- Ce importanţă are neamul în mântuirea noastră?

- Pentru mântuirea noastră (Dumnezeu – n.r.) lucrează în două feluri: prin atitudinea personală şi prin atitudinea colectivă. Adică fiecare dintre noi e responsabil cu îndeplinirea sau neîndeplinirea misiunii neamului românesc. Vom fi judecaţi ca neamuri, nu vom fi judecaţi numai ca persoane. Vom fi judecaţi de Dumnezeu şi pentru ce am făcut, dar şi cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am să vă dau un exemplu. În închisoare am fost mutat, după anchetă, la Aiud şi am fost în vagonul de tren cu doi deţinuţi de drept comun. Unul era un criminal, în vârstă, şi celălalt era un copil de 15 sau 16 ani, un ţigănuş, care furase şi, parcă îmi aduc aminte, parcă şi omorâse pe cineva. Şi l-am întrebat, am stat de vorbă cu el: „De ce ai făcut lucrul acesta?” „Eu nu am fost hoţ şi tâlhar, eu am fost haiduc. Eu i-am atacat pe cei bogaţi şi pe aceia îi furam, pe cei săraci nu îi furam.” „Bine, dar unde ai învăţat chestia că ai dreptul să omori?” „De la Arghezi.” „Cum aşa?” „Noi învăţam poezia «dă-l pe burghez perăzătoare» şi aşa mai departe.” Şi mă gândeam la ce spunea părintele Stăniloae, că,în faţa lui Dumnezeu, când vom fi judecaţi ca persoane, vom răspunde nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru influenţa acestor fapte peste 10 ani, peste 100 de ani. Mă întrebam ce face Arghezi acolo, că o generaţie întreagă a fost otrăvită cu poeziile lui. Oameni care au făcut crime, oameni care s-au socotit îndreptăţiţi să omoare sau să jefuiască sau să facă alte rele celor care erau bogaţi. Nu ştiu, poate erau drepţi, poate erau nedrepţi, dar toată chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi şi peste 100 de ani.

- Ce soartă credeţi că va avea neamul românesc?

- Cred că avem un neam în perioadă de martiraj, care va deveni un martiraj general. Nu ştiu cum, nu am o imagine exactă, dar martirajul va fi probabil şi de ordin material, şi de ordin moral. Adică,încet, încet, familia va fi distrusă, încet, încet Biserica va fi compromisă – prin compromisurile proprii – dar va fi o parte a neamului românesc care va rămâne pe poziţii creştin-ortodoxe adevărate şi, aşa cum am spus, munţii, mănăstirile, oraşul… poate că vom intra în catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul românesc până la urmă.

(Fragment din volumul Mărturisitorii, publicat la editura Lucman)