În timp ce Sergiu flutura steagul României în poiana Varniţei din Ucraina, Tăniuşa îşi făcea semnul crucii la mânăstirea Putna.

Sute de tineri au participat vineri, în Ucraina şi în România, la o comemorare istorică: 70 de ani de când trupele sovietice au împuşcat, în satul ucrainean Fântâna Albă, aproximativ 3.000 de români.

Ce crede generaţia născută în democraţie despre evenimentele de la 1 aprilie 1941, despre ucraineni, români şi ruşi, despre bolşevici şi naţionalism, despre democraţie şi totalitarism?

Pentru că “au fost probleme cu transportul”, Sergiu Barbuţa (22 de ani) din satul ucrainean Costiceni a ajuns la 1 aprilie cu greu în poiana Varniţei din Fântâna Albă (în ucraineană Біла Криниця) sat din raionul Adâncata, regiunea Cernăuţi, acolo unde, anual, se comemorează incidentul din 1941. Doar de către români şi moldoveni. Ucrainenii neagă varianta românească.

Studentul a pierdut slujba religioasă ţinută de un sobor de preoţi, dar şi-a făcut poze cu tricolorul românesc în mână. În spatele lui – monumentul ridicat pentru „victimele evenimentelor tragice de la 1 aprilie 1941″. Cruci albe de jur-împrejur şi sub el – gropile comune în care zac românii.

Sergiu s-a născut la 13 august 1989, când ultimele bastioane ale regimurilor totalitare din Europa rezistau cu greu valului schimbării democratice. L-am întrebat de ce s-a dus vineri să comemoreze într-o poiană incidentul de la 1 aprilie 1941.