Blog Noua Dreaptă

Petre Ţuţea a vazut lumina zilei la 6 Octombrie 1902 în satul Boteni, Muscel, în familia unui preot. Urmează liceul Neagoe Basarab din Câmpulung, Gh. Bariţiu din Cluj; Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, Universitatea Humboldt din Berlin unde studiază formele de guvernământ. Termină ca doctor în economie politică şi drept si devine discipol al lui Nae Ionescu.

Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, în special la ziarul Cuvântul condus de Nae Ionescu, ziar de înaltă factură intelectuală, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu şi alţi exponenti straluciţi ai elitei intelectuale legionare, unde scrie numeroase articole de substanţă, studii de economie şi politică. Românismul generatiei legionare interbelice, marele intelectual l-a definit simplu:

” A însemnat să fim noi înşine…” (vezi lucrarea Petre Tuţea – Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucuresti, 1992).
În cadrul Guvernului Naţional-Legionar instaurat după 6 Septembrie 1940, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de Şef de Serviciu şi apoi Director în Ministerul Economiei Naţionale.

După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică din care a executat 8 ani în această fază (1956-1964) în diverse penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari), dar mai ales la Aiud unde era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor indurate:
“– Tot ce-am suferit – declara Petre Tutea –, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniţă… dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinţei unui mare popor… greu de istorie şi de viitorul lui strălucit”. (ibidem). Hărţuit în permanenţă de regimul comunist prin autorităţile sale represive, Petre Ţuţea a avut curajul să-şi exprime convingerile sale legionare până în ultimele clipe ale vieţii: Read more

Adresăm acest Apel tuturor persoanelor care sunt în stare să ajută efortul nostru în luptă pentru cultura Neamului nostru. Această lupta nu este doar a noastră, nu este doar a unor indivizi, ea pretinde că nivelul nostru de conştiinţa să fie la un nivel atat de înalt, încât să întelegem că a venit ultimul moment să pastrăm mostenirea preţioasă a străbunilor noştri. Vom expune aici atitudinea noastra.

Asimilarea românilor de la sud de Dunăre este tot mai mare şi mai vicleană. Această se desfăşoară in mai multe feluri, distrugând astfel toate aspectele care intră ân componenţa identitară a unui popor- cultura, limba, credinţa, educaţia. Ansamblul MISTERIA CARPATICA prin creativitatea sa artistica lupta pentru afirmarea şi promovarea acestei moşteniri, care se află pe cale de dispariţie.

Moştenirea culturală a românilor de la sud de Dunăre a păstrat prin secole conştiinţa clară de apartenenţă a culturii şi a naţiunii române. Conştiinţa această a fost transmisă din tatal ân fiu prin intermediul lăutarilor vechi, care au fost nişte rapsozi populari care cu acompaniamentul viaorei au cântat cântece epice şi lirice despre Ştefan cel Mare, Read more

După cum ştim cu toţii Biserica Ortodoxă Română a declarat anul acesta – 2011 ca an jubiliar al Botezului şi a Sfintei Cununii, fapt ce m-a determinat să vorbesc despre familia creştină, care prosperă şi dăinuie (numai) sub harul Duhului Sfânt şi sub legătura dragostei dintre cei doi tineri, bărbat şi femeie, primită prin Sfânta Taină a Cununiei. Statul şi Biserica au cooperat şi s-au consultat în ceea ce priveşte necesitatea din domeniul legislaţiei privind educaţia copiilor şi tinerilor, în domeniul asistenţei sociale privind copiii şi părinţii care au probleme majore de ordin social. Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat şi nu îşi va schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi şi icoană văzută Familia Sfântă, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni (Luca, 2:52). Rolul ei este acela de a susţine şi afirma valorile familiei şi a întări poziţia acesteia în societate. Ccăci familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. Familia este singura care înnoieşte permanent lumea, aducând cu sine copiii care, mai apoi, vor deveni cei ce vor întemeia la rândul lor alte familii. Aşadar, familia conferă prin structura sa unitate întregii societăţi, dovada faptul că însuşi Dumnezeu-Fiul s-a născut din femeie şi a intrat în istorie ca un copil, crescut într-o familie. Cununia celor doi tineri (bărbat şi femeie) este binecuvântată de Biserică în calitatea ei de icoană a iubirii dintre Iisus Hristos şi Biserică, dintre Dumnezeu şi umanitate, purtând în ea taina mântuirii şi a vieţii veşnice. De aceea, familia niciodată nu va putea fi redusă la aspectul biologic, juridic, psihologic, social sau cultural, fiindcă ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcende pentru că are vocaţia de a fi în lume icoana iubirii divine veşnice.

Dintre toate Tainele pe care le are Biserica, singura care nu a fost instituită de către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos este aceasta a familiei. Ea a fost instituită de Însuşi Dumnezeu în grădina Eden când a binecuvântat Dumnezeu pe Adam şi pe Eva zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1:28). Din acel moment cei doi (bărbatul şi femeia) au devenit un singur trup, fiind alături la bine dar şi la rău, la bucurii dar şi la necazuri, la rugăciune dar şi în momentele de rătăcire şi slăbire a credinţei, ajutându-se reciproc pentru întărirea acesteia, precum ne arată şi Sfântul Apostol Pavel în prima Epistolă către Corinteni: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Corinteni 7:12-14). Însuşirile familie creştine sunt: unitatea şi egalitatea între cei doi; dragostea şi buna învoire dintre soţi; curăţia; sfinţenia, care trebuie să sălăşluiască în fiecare familie pentru că Taina Cununiei mare este după cum ne relatează şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5:32); şi trăinicia căsătoriei, adică ca cei doi să se păstreze împreună curat şi cuviincios pentru întreaga lor viaţă: „Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Marcu 10:6-9). Read more

Andrei Mureșanu s-a născut la 16 noiembrie 1816, în orașul Bistrița. Părinții poetului erau oameni simpli. Tatăl, Teodor, ținea în arendă, la Bistrița, o moară de argăsit scoarță, care abia asigura existența familiei relativ numeroase: soția și trei copii. Casa în care locuiau era compusă dintr-o singură chilie ceva mai largă, și o tindă. Câțiva ani după nașterea poetului, tatăl moare strivit de un car de argăseală. Întreaga greutate a întreținerii celor trei copii mici rămâne în seama mamei. Frații mai mari ai poetului, datorită greutăților materiale, nu pot urma la școli mai înalte, pentru a se califica într-o profesie intelectuală. Unul a ajuns cântăreț bisericesc, altul morar, ca și tatăl. Singur poetul, ajutat de împrejurari și de o înclinație deosebită pentru studii, a mers mai departe. Primele cunoștințe de școală le primește de la un bătrân grănicer, Dănilă Doboș, din Valea-Rocnei.

În anul 1825 e primit ca elev la Școala normală săsească din Bistrița, iar peste câțiva ani trece la liceul piariștilor, din același oraș, făcându-se remarcat printre elevii cei mai buni. În 1832 vine la Blaj, unde e ajutat de profesorul Nicolae Marin și unde studiază doi ani filosofia, apoi teologia. Aici îl are coleg de studenție, cu câțiva ani mai mare, pe George Bariț, organizatorul unei echipe teatrale, care dădea spectacole de teatru în limba română. Cu Barițiu leagă o prietenie adâncă, prelungită apoi de-a lungul multor ani la Brașov.

Mediul cultural al Blajului, unde, pe lângă spectacolele stângace date de diletanți, un Timotei Cipariu, de pildă, scria versuri (Egloga, scrisă la 1832 și reprezentată la un spectacol în anul următor), va înrâuri pe fiul morarului din Bistrița, stimulându-l pe calea lecturii și a scrisului. Când George Bariț părăsește Blajul, preluând conducerea școlii române din Brașov, în anul 1837, se gândește să-l aducă de la Blaj și pe Mureșanu. Întrucat poetul era încă Read more

Cea mai mică Biblie din lume a fost realizată de o editură din Buzău și este de mărimea unei cutii de chibrituri. Micro cartea nu poate fi citită decât cu o lupă.

Autorii sunt deja în tratative cu Cartea Recordurilor pentru a omologa această performanță. Biblia a văzut lumina tiparului după 5 ani de muncă grea, find realizată cu ajutorul unei aparaturi speciale, scrie Antena3.

Recordul pentru cea mai mică Biblie din lume îl deține în momentul de față un exemplar apropiat ca mărime dar care are peste 800 de pagini, mai multe decât cea tipărită la Buzău. Read more

În 1922, Lenin considera filmul drept cea mai importantă artă, poate pentru că mai mult decât oricare dintre celelalte şase, filmul este în mod natural predispus la propagandă: este foarte accesibil şi popular, face ca orice poveste să devină credibilă, poate genera deopotrivă raţionamente, dar mai ales emoţii.

Prima peliculă filmată în România a fost Parada regală de la 1897, adică un film documentar de … propagandă ce se încadra în spiritul unei epoci în care ruşii filmau în 1896 încoronarea ţarului Nicolae al II-lea, iar britanicii montau scene eroice cu armata imperială în războiul anglo-bur. La fel, prima super-producţie românească – „film de mare artă şi senzaţie patriotică“ – lansat la 1 septembrie 1912 în sala Eforie din Bucureşti, s-a coagulat în jurul unei teme patriotice – Războiul de Independenţă al României din 1877 – subiect ce răspundea perfect tensiunilor naţionaliste care frământau nu numai popoarele din Balcani, dar şi pe cele din Europa, înaintea Primului Război Mondial. Ecourile entuziaste profund emoţionale ale publicului la vederea pe ecran în rolul unor personaje istorice celebre a marilor actori de teatru (Constantin Nottara – Osman Paşa, Aristide Demetriade – domnitorul Carol I, Jeny Metaxa-Doro – Rodica, Aristizza Romanescu – rol de figuraţie), entuziasmul, poate sincer şi nu artificial, al plutoanelor de soldaţi aduse în sală să strige Uraaa! la scenele de atac ale dorobanţilor, au acoperit lipsa unei coerenţe narative a scenariului, regia cvasi-inexistentă, ridicolul unei interpretări emfatic-teatrale sau ilaritatea unor scene în care soldaţii căzuţi glorios pe câmpul de luptă se târau discret din calea şarjelor roşiorilor pentru a muri, din nou, la adăpost.

Chiar în degringolada înfrângerilor militare şi ale retragerii guvernului şi Casei regale române în Moldova, la 15 noiembrie 1916, atunci când trupele germane ale generalului Falkenhayn se aflau la doar câteva zile înainte de a ocupa Capitala, a fost constituit la Iaşi, cu sprijin francez, Serviciul Foto-Cinematografic al Armatei. Acesta, conform instrucţiunilor Marelui Cartier General din 2 ianuarie 1917, având rolul de a forma documentele istorico-politice ale armatei şi totodată de furnizare a elementelor de propagandă prin fotografie şi cinematograf, procurând fotografii şi filme din faptele importante de arme, pentru răspândirea lor în lumea întreagă”. Valorosul material filmat de Read more

Formulăm această întrebare cu justificată îngrijorare şi răspundem şi noi la apelul „Apăraţi istoria românilor!”, emis de un grup de ziarişti cu referire la proiectul „România medievală”, lansat de către directorul Institutului Cultural Român (ICR), Horia Roman Patapievici (foto), în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE), respectiv cu ministrul Teodor Baconschi. Grupul de ziarişti acuză pe „întreprinzători” de fals asupra Istoriei Românilor, făcut cu intenţii duşmănoase, denigratoare, vizând drumul parcurs în procesul de formare a naţiunii române, de certificare a Statului Român. Nu doar dezaprobarea şi acuzaţiile, ci însăşi revolta răbufnită în durerea românului, căruia i se pune otravă la rădăcini, îi determină pe aceşti ziarişti să facă apel la opinia publică pentru a se alătura unui protest colectiv împotriva unui nou act duşmănos la adresa valorilor româneşti (vezi internet, Emilia Corbu, Aurel Retegan şi alţii).

Dacă din prezentarea albumului şi expoziţiei „Eterna şi fascinanta Românie”, America a luat cunoştinţă de fascinaţia României prin nişte imagini animaliere purtătoare de zvastică drept emblemă românească, noul proiect patapievicesc îi dezvăluie autorului ticăloşia şi inconştienţa atât de pronunţate încât insul se autodesfiinţează, căci, fie şi în derâdere, dacă declari România eternă, eternitatea pentru România însemnând şi un trecut adânc, prezent şi viitor nelimitat, ne întrebăm atunci cum de „eternitatea” României începe la 1859, moment despre care „marii culturişti” ai proiectului afirmă că abia atunci „statul român a format naţiunea română”?! Nu numai dispreţul şi veninul ies la suprafaţă, dar se iveşte un nod de îndoială asupra competenţei acestui „luminat” de a emite precepte despre curgerea formării poporului, deoarece procesul istoric atestă că nu „statul a creat naţiunea, ci naţiunea creează statul”. „Teoria mozaicului de populaţii loveşte exact acest principiu”; „Niciun stat nu a dus la formarea unui popor. Dimpotrivă, statele s-au format pe baza unui popor sau naţiuni” (Emilia Corbu). Se ştie că o bună parte din statele europene au fost constituite la începutul secolului XX, deci sunt tinere, însă naţiunile lor au o vechime milenară. Tot astfel, rădăcinile naţiunii române au o istorie adâncă în timp, iar România, ca stat, apărut în 1859, consolidat în 1918, este chiar mai veche decât Italia (denumire apărută la 1861) sau Germania (1871), fără a mai vorbi de state ca Cehia sau Belgia. Read more

Oare misiunea României nu constă în a realiza ceea ce Rusia n-a realizat? Istoria ei (a Rusiei, n.n) a început ca o adevărată renaștere a spiritului bizantin pe pământul slav, renaștere ce s-a oprit odată cu mutarea centrului de la Kiev la Moscova, unde spiritul lui Gengis-Han a devenit dominant. Tradiția acestuia o continuă bolșevismul, în măsura în care, cu mare forță, organizează totul. Or, tradiția bizantină nu-i oare demnă să renască la rândul ei? N-ar însemna oare o enormă îmbogățire dacă acest ton, care a răsunat împreună cu altele de-a lungul întregului Ev mediu și al cărui ecou a declanșat propriu-zis Renașterea italiană, s-ar auzi din nou? În Rusia n-ar putea să o facă. Ca esență, elementul bizantin a murit de multă vreme acolo sau a devenit ireal. Birocrația era moartă, ireală era educația, pe de-o parte, și Biserica, pe de alta, în măsura în care trebuie să continue Bizanțul viu. Numai în ținerea liturghiei continua să supraviețuiască autentic elementul bizantin viu, dar aceasta nu dintr-o concordanță religioasă ci datorită înclinației primare a rusului pentru teatru. În plus, religiozitatea rusească e pur rusească; e originar creștină în măsura în care creștinismul originar era primitiv, nu bizantin.

Or, nu știu cum stau lucrurile cu religiozitatea românească; ea nu mi-a produs o impresie adâncă. Cei mai înalți prelați mi-au părut acolo niște paradoxuri vii, în măsura care lasă să li se vadă un exterior care, pentru mine, cel obișnuit cu Rusia, apare asociat indisolubil cu gravitatea și cu strictețea, deși în realitate, ei sunt mai degrabă niște abați ai secolului al XVIII-lea; despre unii dintre ei erau colportate cele mai galante aventuri, care abia dacă le dăunau reputației. Însă, fără îndoială, Biserica românească este vie. Numai acolo, Biserica greco-ortodoxă nu a încremenit. Și astfel, dacă religiozitatea necesară e prezentă, numai în România elementul bizantin ar putea să trăiască o nouă renaștere în sfera religiosului. În celelalte sfere, el poate să renască în mod absolut cert doar acolo. Read more

Mihai, voievodul unificator, îndrăzneţ până la cel mai pur ethos românesc, primul întregitor national, viteazul, singur, înconjurat de aprige rivalităti, cu siguranta că a înteles in sines lui că bravura lui însemna clipa de început care l-a sfârşit. Tudor, pandurul din Vladimiri, desluşeşte stările unei părti de tară cutreerată de «etheriile» din Fanar, până i se aplică şi lui cumplitul măcel. Dar jertfitii de la Majadahonda? Dar cei din pădurea Tâncăbeşti, din gradina visinilor, din şanturi, de pe maidane, de pe strâzi, ori de la Aiud şi Pitesti, de la un colt la altul al gliei româneşti şi până sub troenele din Siberia?

Atâţea şi atâtea strânşi într’un destin al «sinuciderii»… Impus totdeauna prin conjuncturi creeate de mâini străine sau de înstrăinările sugrumării. Zbaterea cea mai lungă, cu vârsta cea mai veche a umilintelor, cu milenare vietuire in carapace rar deschisă, au trsnsmis totuşi din trecutul tenebrelor o zestre care a dus la deşteptarea conştiinţei către viziuni naţionale de implinit. Şi când tarâmurile conştiinţei au devenit vointă, autohtonia romanească a realizat cu greu, dar a realizat; Unirea, Independenţa, Unirea cea Mare a graiului, a sângelui curs pe pământul românesc, rotund, cu firea şi cu mândria de totdeauna a particularei sale etnicităti.

, de când a vrut, a început să existe Romania in totalitatea ei liberâ. Dar nu aici trebuia să se oprească România întregită. Miracolul realizat, se deschide implacabil către desăvârşirea lui. Spre acolo unde începe sobrul joc al rolului istoric. Cu viziuni şi practici care să meargă până la apriderea din străfunduri a tuturor declanşărilor materiale şi spirituale – până la iluminarea locului pe care România îl are in lume. Robirea e limita supravietuirii, e apartenenţa la altcineva; numai eşirea din robire deschide perspectiva spre efortul de a te creea pe tine însuşi şi de a te rândui printre valorile umane.

Filozoful Emil Cioran scria altădată, cu rigorile conştiinţei, cu elan de flacără şi poruncă, şi, mai ales, dând ascultare glasului din adâncuri al celor care i-au trecut in sânge milenare suferinte: Read more

Creştinii din vestul României s-au recules la mormintele celor dragi. Cimiterele din Transilvania şi Banat au devenit adevărate focare de lumină. În seara de 1 noiembrie, creştinii din vestul României se adună pe la mormintele celor dragi, unde depun flori şi aprind lumânări şi candele.

Tradiţia datează de câteva sute de ani şi poată numele de Luminaţie. Practic, în seara Zilei Tuturor Sfinţilor, oamenii se roagă pentru sufletele de dincolo. „Originea sărbătorii este una catolică, dar Luminaţia a fost preluată şi de creştinii ortodocşi şi chiar protestanţi, pentru că mesajul Luminaţiei, acela de a ne ruga pentru sufletele celor trecuţi la cele veşnice este unul profund creştin”, spune preotul greco-catolic Mircea Marţian, de la parohia română unită „Andrei Mureşanu” din Cluj-Napoca. La rândul său, istoricul Tudor Sălăjan, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, a remarcat o curiozitate.

„La catolici, Ziua Morţilor este pe 2 noiembrie. Tradiţia a pătruns în Transilvania într-un mediu multiconfesional şi a început să fie serbată din seara de 1 noiembrie. Explicaţia ţine de particularismul bisericesc. De fapt, ziua liturgică Read more

În noaptea de 29-30 octombrie 1992 s-au stins din viață, în urma unui accident, Ion și Doina Aldea Teorodovici, doi dintre cei mai mari muzicieni români de peste Prut. Accidentul a avut loc în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometrii de București. Moartea celor doi a fost percepută ca o tragedie națională, însă autoritățile nu au investigat cazul, privindu-l ca pe un simplu accident, deși sunt mari șanse să fi fost vorba de un asasinat, având în vedere faptul că soții Teorodovici militau pentru unirea Republicii Moldova cu România.

Au optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea Teodorovici sunt primii care în anii 90′ au cântat despre limba română și despre Eminescu pe care l-au reintrodus astfel în cultura din Basarabia.

La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea Teodorovici au cântat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: “Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre”.

În mai 1992, împreună cu poeții Grigore Vieru și Adrian Păunescu, au cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru, pentru a le ridica moralul. S-au aflat la o distanță de circa 300 de metri de tancurile și lunetele inamicilor.

Înainte de căderea Uniunii Sovietice cei doi au fost respinși la radio și televiziune. Ion ia ghitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei. Read more

Sapte localitati transilvanene care au fost orase sasesti s-au reunit, sambata, la Bistrita, in prima editie a Congresului Siebenburgen, destinat promovarii comune in mai multe domenii.

Reprezentantii din domeniul arhitecturii, al culturii si al patrimoniului celor sapte cetati sasesti din Transilvania, Bistrita, Medias, Sebes, Cluj-Napoca, Sighisoara, Brasov si Sibiu, au discutat despre cum se pot ajuta pe aceste zone, informeaza Adevarul

“Am reusit sa inchegam legaturi cu orasele din Transilvania, si sa discutam un pachet comun de promovare, pentru ca in viitor Siebenburgen sa devina un brand national. In urma discutiilor am inteles ca există multe lucruri care ne unesc si, desi exista numeroase interese individuale de promovare, cel mai bine este sa incercam tot impreuna, printr-o asociere”, a explicat Ovidiu Cretu, primarul Bistritei. Read more

Nicolae C. Paulescu (30 octombrie 1869–17 iulie 1931), descoperitorul incontestabil al insulinei şi recunoscut ca atare de comunitatea ştiinţifică internaţională, continuă să rămână cvasi-necunoscut în ţara sa, exceptând mediile strict medicale.

Câţi dintre oamenii de rând, beneficiind de tratamentul cu insulina sau dintre cei, mult mai numeroşi, care fac gestul banal de a înghiţi o aspirină, ştiu ce-i datorează doctorului Paulescu? Câţi dintre cei care suportă o operaţie a hipofizei ştiu că procedeul întrebuinţat se numeşte, din 1906 încoace, “Procedeul Paulescu”? (Expus într-o carte celebră în Iumea medicală, apărută la Paris în 1906, intitulată “Ipofiza creirului” Câţi dintre cei care beneficiază de tratamentul anevrismelor, al glandei tiroide, al glandelor limfatice, ficatului şi splinei, de substanţe medicamen¬toase anestezice ori de somnifere, de cele destinate eliminărilor renale – ca să cităm doar câteva dintre direcţiile în care activitatea sa a revoluţionat de-a dreptul ştiinţa medicală – câţi dintre toţi aceştia, aşadar, ştiu ce-i datorează savantului Paulescu?

Cauzele acestei situaţii sunt de căutat în politica naţională falimentară pe care o practică mai-marii zilei, dar şi în felul în care mijloacele de informare în masă înţeleg să slujească valorile naţionale.

Intelectualul de rând a abdicat de la datoria sacră de a sluji adevărul, hrănindu-se dintr-un vag fond aperceptiv negativ, pe care-l activează, la nevoie, în câteva formule imprecise, îi e, până la urmă, indiferentă orice problemă dacă nu este şi o problemă personală.

Dar dacă această latură a savantului Paulescu va intra, până la urmă, în conştiinţa contemporanilor, ceea ce este mult mai greu de primit este modelul apostolic pe care l-a întruchipat, simultan, Paulescu. Cauzele, de această dată, trebuie căutate în propria noastră dezordine interioară, în conştiinţa schizoidă a omului “modern” care exhibă, public, nişte principii, dar se poartă, în fond, după cu totul altele. Paulescu este dintre acei fericiţi oameni pentru care nici o dizarmonie nu tulbura echilibrul perfect dintre gând şi faptă.

Concepţia lui despre viaţă era una eminamente creştină: omul trebuie să slujească acest adevăr. “Profesorul trebuie să cântărească toate cuvintele pe care le pronunţă şi să probeze tot ce afirmă”, aceasta a fost, timp de 31 de ani, deviza lui Paulescu, cât timp a ocupat catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Trebuie să probeze tot ce afirmă, inclusiv existenţa lui Dumnezeu; ceea ce a şi făcut, în toate cărţile şi cursurile sale, primind, ca urmare, titlul de „cel mai mare interpret ştiinţific al Divinităţii”. Read more

După ce însuşi a vorbit cu Părintele ceresc prin rugăciune, Sfântul Voievod Neagoe Basarab cheamă la sine, ca un părinte iubitor, pe cei apropiaţi, să îi povăţuiască: “Iată, acum mi să apropie ceasul morţii, ci păsaţi de chemaţi pre iubiţii miei coconi şi pre dragile mele cocoane şi pre dragii miei boiari şi slugi”. Şi fiecăruia, pe rând, îi adresează cuvânt de despărţire şi de întărire pentru vremea când părintele lor nu le va mai fi alături.

Pe fiii săi îi învaţă “precum zice Solomon: Fiiule, priimeşte învăţătura tătâne-tău şi ascultă sfatul mâne-ta, ca să trăeşti în veci. Dreptu aceia, feţii miei, şi eu vă învăţ, mai nainte de toate, de acestea: să aveţi frica lui Dumnezeu în inimile voastre şi să vă fie sufletele curate, dinpreună cu trupurile, şi să iubiţi săracii şi mişăii şi să le faceţi milostenie şi să vă rugaţi lui Dumnezeu şi Preacuratei lui Maici cu tot de-adinsul. Şi nu numai din gură, ci cu toată inima şi cu tot sufletul şi cu tot cugetul”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, domnia asupra urmaşilor săi se va face în pace: “Că Domnul Dumnezeul şi stăpânul nostru Iisus Hristos iaste bun şi îndurător şi milostiv şi cu mila sa va îmblânzi toate valurile mării, care sunt rădicate asupra voastră. Şi veţi trece cătră linişte cu bine şi cu blândeţe, unde să vor unge trupurile voastre, şi veţi domni în lumea aceasta cu pace, iar sufletele vor dobândi sufletescul bine cel de veci, cu cei ce au îngăduit lui Dumnezeu din veci şi pânâ acum”.

Rugăciunea este ultimul cuvânt al omului care se desparte de această lume

După cum toată viaţa a învăţat despre grija omului pentru sufletul său, mai importantă decât grija de cele materiale, acum, în faţa morţii, grija cea lumească nu mai există: “Pentr-aceia, eu de astăzi înainte nu mă mai grijăsc de iubiţii miei coconi, nici de dragile mele cocoane, nici de boiarii miei cei credincioşi, nici de slugile mele, nici de avuţie, nici de rudenii, nici de podoabe sau de lucrurile cele dăşarte ale lumii aceştiia, nici de altceva de nimic, fărâ numai ce-mi iaste grijă de sufletul mieu şi cum voi trece prin vămile cele înfricoşate”. Read more

Fundația Arsenie Boca din București anunță apariția filmului documentar ”Părintele Arsenie Boca – Omul lui Dumnezeu”. Filmul a fost editat de Fundația Arsenie Boca și este un documentar extraordinar despre una din cele mai mari personalități ale ortodoxiei românești.

Arsenie Boca a fost părinte ieromonah, teolog și artist român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop. Datorită personalității sale mii de români veneau la slujbele sale, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 Km de București), supranumită Capela Sixtină a Orientului.

Filmul este în regia lui Nicolae Mărgineanu. Printre cei care au contribuit la documentar se numără şi Ion-Constin Manoliu, Bogdan Ficeag, Maria Ploae şi mulţi alţii. DVD-ul poate fi găsit la sediul fundației și costă 10 lei. Read more

Ne detaşăm de ştirile de la 18, ne îngrozim de lipsa de omenie a altora, de corupţia generalizată, de hoţie, de nesimţire. Ne mângâiem barba cu gesturi alese, de-a dreptul burgheze, când vorbim despre ceea ce este şi despre cum ar trebui să fie. Toate aceste tare balcanice sunt apanajul altora, nu al nostru. Ascultătorii noştri sunt mai inteligenţi decât ai lor. Noi suntem mai ecologişti ca alţii, mai corecţi ca nemţii, ascultăm muzică mai bună, citim cărţi şi suntem în general oripilaţi de această Românie brutală şi gregară născută din minţile altora, întotdeauna a altora.

Ştiţi ce? Nimic nu este mai fals.

Să luăm exemplu directorului Operei Cluj, Rareş Cătălin Trifan, trimis în judecată pentru conflict de interese, pentru că a semnat un contract cu sine însuşi pentru 7000 de euro. Apoi, să luăm exemplu lui Mircea Diaconu, care nu pregetă să se vaite în fiecare emisiune despre lipsa de verticalitate a altora, exact ca un intelectual-politician depăşit de greutatea funcţiei sale. Acesta şi-a numit propria soţie director artistic la Teatrul Nottara, încălcând regulamentul de concurs. Să luăm exemplul lui Liiceanu sau al lui Pleşu, cei doi boieri ai literaturii române, îmbogăţiţi peste noapte, unşi cu toate alifiile politicii româneşti. Unul fost ministru şi responsabil de moartea a mii de civili sârbi Read more

Perioada postdecembrista are pentru spiritul legionar din tara desfasurari complexe. In sens speculativ si teoretic. Ca imagine, simbol sau expresie. Dar mai ales viu, pe plan sufletesc, in ordinea concreta a faptei. Viu, ca forta ce actualizeaza gandirea si actiunea, smulgandu-le din “somnul dogmatic”. Si viu, ca speranta, ca nerenuntare la vis. Daca pana in 1989 bunaoara, scrierile verzi erau “persecutate si arse pe rug, la rand cu trupurile legionarilor” (cum nota Horia Sima), in ciuda discriminarilor, slova nationalist crestina, de bine, de rau, azi iese la lumina, putand asigura unitatea si continuitatea intre generatii si constituind nepretuita hrana pentru neam. Putem sa ne bucuram de acest context creat aici si acum? Context care e si o provocare, acorda sanse calitative noi intrairea credintei legionare.

Vai noua, ca deseori bucuria nu poate merge pana la capat! Chiar si in familia cea mare a luptatorilor pentru onoare s-a instalat, pe ici, pe colo, un mod cvasigeneral de a privi legiunea si mesajul ei ca pe o realitate privata. Ca si cum duhul verde s-ar putea desface cu bucata pe “piata libera” fie si sensibilizati, unii afirma netulburati ca experiaenta legionara este o problema care ii priveste numai si numai pe dansii. Ei cauta sa “privatizeze arhanghelismul, in acceptia ca aleg si respecta dintre perceptele corneliene pe care vor si care le convin, pe altele neglijandu-le complet. Ce facem, “liberalizam” si legionarismul?

Fenomenul in discutie poate fi intalnit pe scara larga, din nenorocire, in privinta religiei crestine, nu numai in multimea credinciosilor, ci si printre preoti, atunci cand unii dintre ei nu mai iau in seama intreg tezaurul de credinta ci aleg ceea ce nu “deranjeaza’, ceea ce ‘face placere’. De exemplu, teme (“inactuale’) despre moarte, despre iad, despre suferinta, avort, etc. zice-se, nu asigura numaidecat confortul sufletesc al unora si altora, si din ratiuni populiste trebuie puse la naftalina… Read more

Vineri, 14 octombrie 2011, filialele Noii Drepte din Maramureş, Bistriţa- Năsăud şi Cluj-Napoca au comemorat, în cadrul unei manifestări organizată la Baia Mare de către Asociaţia „ Eternul Maramureş”, împlinirea a 67 de ani de la martiriul românilor ucişi fără vreo vină de către horthyşti, la Moisei, spre finalul celui de-al doilea război mondial.

Membrii şi simpatizanţii Noii Drepte au participat la sfânta slujbă de pomenire a sufletelor martirilor, oficiată de un sobor de nouă preoţi ortodocşi, după care au străbătut în marş, cu făclii şi candele aprinse, zona centrală a municipiului Baia Mare până la monumentul Ostaşului Român din Parcul Municipal, unde a fost depusă o coroană de flori, s-a păstrat un moment de reculegere şi a fost rostită o scurtă şi emoţionantă alocuţiune în amintirea celor ucişi atunci, pomenindu-se numele fiecăruia dintre aceştia.

Se cuvine să evocăm în câteva cuvinte tragedia petrecută în acel ultim an întunecat de criminală ocupaţie horthystă, ocupaţie soldată cu zeci de mii de victime nevinovate din rândul românilor din Transilvania de Nord.

Grupul celor asasinaţi la Moisei era compus din ţărani simpli, toţi acuzaţi de „trădare” faţă de Ungaria lui Horthy. Erau în realitate patrioţi români sau simpatizanţi ai acestora, câţiva ţărani care refuzaseră să-şi dea vitele ocupanţilor, marea majoritate dezertaseră din detaşamentele de muncă forţată ale armatei ungare, sau pur şi simplu erau oameni bănuiţi a fi ostili regimului horthyst ungar. Nu a existat nicio anchetă serioasă, nu a fost efectuată nicio judecată şi nu s-a pronunţat nicio condamnare legală contra lor, nicio acuzaţie la adresa lor nu a fost dovedită şi nu a putut fi dovedită. Dar uciderea lor înfiorătoare a fost premeditată şi planificată atent, după cum rezultă din cercetări, mărturii şi documente. Read more

 Senatorii au respins, miercuri, propunerea  legislativă privind consacrarea zilelor de 21  martie şi 6 mai ca sărbători legale, iniţiată de  deputatul minorităţilor Amet Aledin. În  susţinerea propunerii legislative deputatul  minorităţilor a susţinut că cele două sărbători  ale comunităţii musulmane din România sunt  celebrate din timpuri vechi iar propunerea vine să le consacre din punct de vedere legislativ.

În cadrul dezbaterilor senatorul PNL Emilian Frâncu a susţinut că nu este nevoie de o lege pentru cele două sărbători.

”De ce e nevoie de o lege? În România sunt 18 minorităţi reprezentate în Parlament. La viitorul recensământ vor fi 21. (…) Dacă avem 21 şi fiecare are 4 – 5 zile de sărbători legale… Personal am participat în toate localităţile din Constanţa la sărbători ale comunităţilor, fără să existe lege. Primarii au fost alături de comunitate şi fără lege. Aşa orice minoritate poate avea nenumărate sărbători legale. Nici pentru 1 martie, nici 8 martie nu avem legi, nu avem legi pentru foarte multe sărbători religioase, istorice ale poporului român. Putem avea mai multe sărbători decât are anul. Zile importante din istoria României nu sunt sărbători, nu sunt în lege. Există în Franţa, Germania, o ţară din lume, ca ziua naţională să fie sărbătorită legal de comunitatea românească?”, a întrebat retoric senatorul PNL.

Senatorul PSD Toni Greblă a spus, în cadrul dezbaterilor, că obiecţiile sale sunt de principiu şi a afirmat că nu se poate ca toate sărbătorile să fie declarate sărbători legale.
Read more

Poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, de numele şi activitatea lui Vasile Alecsandri, împreună cu altora din generaţia paşoptistă, se leagă conturarea primului stat naţional român prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1859.

Vasile Alecsandri a fost considerat cel mai mare poet român până la afirmarea lui Mihai Eminescu, iar criticul literar Titu Maiorescu îl numea … “cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul «Doinelor şi lăcrimioarelor», culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (…). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor …” (Convorbiri literare, 1871)

Dacă despre viaţa şi activitatea poetului se poate scrie doar la modul laudativ, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre modul în care urmaşii săi îi cinstesc memoria. Casa în care poetul s-a născut, în municipiul Bacău, în 1821, este în prezent o ruină în loc să fie un muzeu dedicat marelui om de cultură.

Istoria tragică a casei în care s-a născut Vasile Alecsandri

Istoria acestui imobil începe undeva în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cunoaştem faptul că poetul a moştenit casa de la părintele său, vornicul Vasile Alecsandri. Locuinţa făcea parte dintr-un ansamblu mult mai mare aflat în centru oraşului Bacău. Până la naţionalizare casa a rămas în patrimoniul familiei poetului. Ulterior o parte din ansamblu a fost demolat, însă locuinţa a fost inclusă pe lista monumentelor istorice în 1980. După Revoluţie, când teoretic lucrurile ar fi trebuit să devină mai bune, casa a revenit doamnei Florica Urziceanu, descendentă a poetului. Read more

de Horia Sima

Infrânt nu esti atunci când sângeri si nici când ochii’n lacrimi ti-s, cele mai crâncene înfrângeri sunt renuntãrile la vis. (Radu Gyr – “Indemn la luptã”)

Aceste randuri exprima mai mult decat sentimentul celor chinuiti in inchisorile comuniste: o credinta, un ideal, o conceptie de viata, o intreaga filosofie. Sensul plenar si final al oricarei existente. Pentru asta traim. Pentru a ne realiza ca persoana umana. Tel pe care nu-l putem implini decat visand, imaginand ceva nou, proiectand dincolo de invelisul material al vietii reflexele lumii de dincolo. Trebuie sa prindem un crampei de cer in tot ce intreprindem aici pe pamant. Trebuie sa avem ochii atintiti spre valori mai inalte decat zidurile in care traim, patul in care dormim sau mancarea ce-o digeram. Nici chiar pleiada de inventii tehnice, care mai de care mai aratoasa, nu trebuie sa ne strice echilibrul interior. Toate acestea sunt lucruri pieritoare. Ele vin si pleaca si nu afecteaza destinul nostru imparatesc.

Omul e om numai in masura in care viseaza la marirea neamului sau si se integreaza in zbuciumul lui istoric si spiritual. Natiunea e o componenta a sufletului sau si nu poate renunta la ea fara a-si mutila existenta. Pe linia neamului, omul se urca mai departe si printr-un efort convergent se intalneste cu Dumnezeu si contempla creatia Lui in ordinea etnica. “Visul” lui Radu Gyr este aceasta ierarhie a valorilor, care-l smulge pe individ din zoologie si-l inzestreaza cu dimensiunea transcendentului.

In inchisorile comuniste, tratamentul aplicat detinutilor, cu fioroasele lui secvente, avea ca scop final dezintegrarea persoanei umane. Sa repudieze, ca un anacronism istoric, atat “superstitiile” religioase cat si atasamentul lor fata de neam. Odata constiinta golita, prin teroare si foamete, de aceste “resturi” ale unei civilizatii apuse -ideea religioasa si ideea nationala- nu ramane la limita decat materia. Cosmonautii sovietici in peregrinarile lor prin vazduh au raportat doar “ca n-au intalnit nicaieri pe Dumnezeu”. Read more

Autor: Ştefan Căliman- ND Italia

S-a mai gândit cineva de ce o limbă răspândită prin cuceriri militare, colonizări și exploatare a unor popoare inofensive este considerată limba cea mai importantă și cea mai adecvată pentru a invăța oamenii de diferite naționalități să trăiască impreună, să fie mai aproape unii de ceilalți, să interacționeze? O limbă care în spatele justificării că ar fi una de circulație internațională își impune prezența tuturor deși pe Glob sunt peste 3000 de limbi.

De mici suntem obligați să învățăm limba engleză în școli, fără să ni se lase o margine de alegere. Poate eu sau oricine alcineva avem o vocație pentru o altă limbă, poate vrem să învățăm germana sau spaniola ca prima limbă. Nu se poate, pentru că cineva a decis că trebuie să fie engleza. Se pare că limba engleză e mai presus decât Dumnezeu deoarece în timp ce ora de religie este scoasă din școli din motive că ar obstrucționa libertatea de conștiință a elevilor, cea dintâi este impusă în unele țări chiar de la grădiniță. E clar că într-un asemenea context ni se pare firesc și normal ca limba engleză să ocupe locul de cinste în societate. Suntem indoctrinați de mici că dacă știi engleza oriunde te duci în lume te vei descurca, că e un semn de inteligență nemaipomenita iar dacă nu o știi ești un semianalfabet. Astfel suntem obișnuiți să avem complexe de inferioritate ca vorbitori de o limbă care nu e engleza.

La nivel de societate se privește la chestiunea lingvista doar dintr-o perspectiva materialista, adică ținând cont de ce se cere pe piața muncii. La nivel individual se consideră că a ști o limbă în plus nu strică, dar fără să ne întrebăm de ce neapărat engleza? Pe lângă asta mulți sunt și egoiști pentru că impun unei țări întregi emisiuni, filme, documentare subtitrate respingând dublarea pentru că în viziunea lor invață mai bine limba engleză și astfel pot aprecia vocea naturală a lui Al Pacino. Și cu persoanele care suferă de probleme de Read more

„Ariadnae Filum”- Asociaţia pentru cultura românilor/vlahilor din Serbia de nord-est şi Institutul Cultural Român din Bucureşti au continuat caravana Festivalului „ZILELE CULTURII ROMÂNE- Serbia 2011″ la Cladova si Negotin, in Timoc, transmite Timoc Press, preluat de Romanian Global News.

Aproximativ 70 de artisti din Cladova şi din satele din jur, Christian Wagner- Ruţanu din Măidan, ansamblul folkloric „Lubniţa” din Lubniţa lângă Zaiecear şi oaspeţi speciali, Angelica Stoican cu orchestra sa şi cu grupul IZVERNA din Orşova (România) le-au prezentat celor 200 de spectatori un program cultur-artistic de exceptie din tezaurul folcloric românesc, demonstrând astfel că printre români din Serbia şi cei din România nu există diferenţe, ci doar similitudini.

Pogramul a fost deschis de catre Tihan Matasarevici, preşedintele comitetului de organizare al manifestării şi preşedintele Asociaţiei pentru tradiţia şi cultura rumânilor “DUNĂREA”. Cinstea de a-i saluta pe cei prezenţi i-a aparţinut lui Zavişa Jurj, preşedintelui Asociaţiei “Ariadnae Filum”, care a exprimat mulţumiri Institutului Cultural Român din Bucureşti pentru susţinere, şi a adresat un apel câtre toţi românii/vlahi că să folosească dreptul lor de a se declara după propria conştiinţă la recensământul care urmeazaă, amintindu-le că limba lor maternă este română şi originea lor este română. Jurj a enumărat toate localităţiile din Serbia de nord-est în care trăiesc români/vlahi.

Programul a fost anunţat de catre două prezentatoare, în limbă oficială sârbă, şi în cea maternă, română. Read more

de Mihail Manoilescu

Nu putem numi altfel cartea d-lui Corneliu Zelea Codreanu, intitulatã “PENTRU LEGIONARI”, fiindcã revelatia pe care ea o înseamnã îi dã autorului dreptul la acest frumos titlu românesc de Cãpitan.

Nu suntem din cei care exagereazã si nici din cei care se însealã. Intuitia noastrã, care ne-a fãcut sã vedem cu anticipatie atâtea lucruri, ne spune cã aparitia cãrtii d-lui Codreanu va avea urmãri de necalculat pentru evolutia sufleteascã si pentru transformarea politicã a României.

Aceastã carte înseamnã un fapt de istorie. Ea cade masiv ca un bolid venit din ceruri peste lumea cea veche, pe care o zdruncinã pentru totdeauna. Ea se aseazã ca o imensã piatrã de hotar la începutul lumii celei ce va sã vie.

Ceea ce te copleseste si te înfioarã de-a lungul acestui volum care este , înainte de orice, povestea unei vieti si a unei miscãri, este uimitoarea serie de revelatii pe care le cuprinde. Când citesti, sir dupã sir, faptele epopeei lineare si eroice, când afli îngrozitoarele suferinte pe care le închide într-însa, si oribilele ticãlosii care s-au sãvârsit împotriva purtãtorilor ei, te întrebi halucinat unde, în ce tarã si în ce vremuri, s-au petrecut toate acestea ?

Cãci, chiar si pentru oamenii care au cunoscut frãmântãrile tãrii de la rãzboi încoace, volumul acesta aduce destãinuiri care trec dincolo de marginile închipuirii.

Tara aflã abia acum o poveste unicã prin frumusetea si prin tragismul ei.

O aflã întâi cu mândrie. Cãci paginile acestei cãrti te învatã cã în tara aceasta existã si eroism, cã existã si jertfã si supremã cheltuire de sine, cã nu suntem atât de decãzuti, cât s-ar crede dupã lasitatea întâlnitã în fiecare zi.

Pentru noi, personal, care am trãit o cumplitã izolare în clipa când, cu o fãrâmã de curaj, am încercat în 1927 sã ridicãm un steag de revoltã -revoltã care a culminat în actul jucat în fata Consiliului de Rãzboi din Bucuresti- pentru noi, care disperasem de a mai întâlni în tara asta oameni în stare sã riste ceva pentru o idee politicã, jertfele miscãrii verzi înseamnã rãzbunarea unei epoci întregi de scãdere sufleteascã. Read more