Category Archives: Istorie
Ultimul lup
Ziua nu se mai distinge de noapte, nici infernul de realitate. Podurile sunt ridicate în aer, bombele cad la fiecare pas, clădirile se prăbușesc una după alta, iar cei care mai opun rezistenţă din neant dispar unul câte unul, ca norii de praf și zgură din care au fost plămădiţi.
Constantin Bursan – ctitor şi filantrop
Locuitorii ţinutului Hunedoarei se mândresc cu un trecut însemnat de evenimente istorice. De la perioada antică, cu multele cetăţi de apărare şi capitala vechiului stat dacic, la cucerirea romană, care a determinat plămădirea poporului român, la vechile biserici premedievale şi venirea călugărului Nicodim de la Tismana în circumstanţele cruciadei târzii, marcată mai apoi de faptele de vitejie ale românului catolic Iancu de Hunedoara. După aceste episoade, ţinutul Hunedoarei pare a fi intrat în anonimatul istoriei. Dar „ţinutul pădurenilor“ a reînviat atunci când stăpânirea austriacă a dat în exploatare minieră bogatele resurse de cărbuni. Iar această industrie s-a dezvoltat tot mai mult după reîntregirea poporului român. Aşa ajungem la perioada interbelică, când în Hunedoara s-a remarcat un om politic, care nu era fiu al zonei, dar a fost adoptat pentru ataşamentul manifestat prin ctitoriile bisericeşti şi numeroasele acte filantropice şi gospodăreşti. Este vorba de Constantin Bursan. Acesta s-a născut la 21 mai 1888, în Giurgiu. A urmat şcoli la Iaşi şi Bucureşti, apoi şi-a făcut studiile superioare de drept şi de economie la Bruxelles. Întors în ţară, prin abilităţile sale, a reuşit să se impună în mediul de afaceri, înfiinţând o prosperă firmă de import-export fruct, devenind proprietar al unui câmp petrolifer de pe Valea Prahovei, deţinând acţiuni la bănci, la societatea de telefoane şi altele.
Dialog cu Înalt Preasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos : „Sfântul Constantin, un Împărat Apostol“
Îi cinstim astăzi pe Sfinţii Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena, în anul omagial închinat lor de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul împlinirii a 1.700 de ani de libertate religioasă acordată creştinilor. Despre paradigma împăratului Constantin în simfonia Stat-Biserică şi despre moştenirea lăsată Europei de acest conducător sfânt ne-a vorbit Înalt Preasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.
Guvernul Ponta şi primăria din Tg.Ocna calcă în picioare memoria martirului Valeriu Gafencu
Sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu, deși mort în temniţa comunistă, a fost ucis – simbolic – încă odată, și aruncat la gunoi de către „autorităţile” profanatoare ale orașului Târgu Ocna. Guvernul USL a obţinut desfiinţarea memoriei sfântului închisorilor ucis de bestiile bolșevice iar Victor Ponta se poate mândri acum cu o nouă mare realizare: martirul închisorilor comuniste, Valeriu Gafencu, nu mai are dreptul nici măcar la pomenire “oficială”.
Primarul localității a recunoscut recent în cadrul unei discuții cu reprezentanții fundației Ogoranu, organizație dedicată memoriei martirilor anticomuniști, că lui Valeriu Gafencu i-a fost retras titlul de Cetăţean de Onoare al orașului Târgu Ocna, la solicitarea și presiunile unor amploaiați de-ai lui Victor Ponta. În data de 10.02.2009, Consiliul Local al orașului Târgu Ocna, Județul Bacău, acordase titlul de Cetățean de Onoare al orașului Târgu Ocna, post mortem, lui Valeriu Gafencu, un român care și-a dat viața pentru a fi salvată viața unui tovarăș de pușcărie evreu, pastorul Richard Wurmbrand.
Cel mai mare asasin din istoria umanității
Deputatul Vladimir Jirinovski, liderul Partidului Liberal Democrat din Federaţia Rusă, a ținut un discurs la tribuna Dumei de Stat, în fața colegilor săi, în care le-a vorbit despre teroarea leninist-stalinistă din secolul trecut. Se pare că, uneori, e util un „Jirinovski” la casa omului. Citiți mai jos un fragment din discursul menţionat. (Redacţia)
„Deputații din fracțiunea pe care o conduc organizează periodic mese rotunde. La una din aceste întâlniri a fost propusă tema Rolul personalității lui Lenin. Comuniștilor nu le-a plăcut și ne-au recomandat să-l lăsăm în pace pe Lenin. Cred că se tem de campania care s-a pornit în ultimul timp pentru a-l scoate din mausoleu. Acolo e doar un gard, mascat sub reconstrucție, deci poate fi scos întâmplător. De aceea ei, comuniștii, au hotărât că noi facem aceasta intenționat. Nimic intenționat nu s-a făcut. Eu nici n-am participat la această masă rotundă. [...] De aceea, dacă voi spuneți să nu ne agățăm de Lenin, atunci duceți-vă pe Miasnițkaia. Toți deputații, unu, doi… Cumpărați toate cărțile despre Teroarea Roșie, priviți toate arhivele, toate cifrele. 24 de milioane de oameni au fost băgați în pământ de către bolșevici în războiul civil. Vă imaginați? În războiul mondial încă 30 de milioane. Timp de o sută de ani au fost omorâți 100 de milioane de oameni. Și asta nu e tot. Bolșevicii au înlăturat toată elita, pe cei mai buni conducători, oameni de știință, ofițeri, polițiști, detectivi, pe cei mai buni. Ori erau duși în gulagurile din Siberia, ori erau împușcați pe loc. Deschideți cărțile scrise de sfântul vostru Lenin, pe fiecare pagină găsești scris: executat, executat, executat. Deschideți și citiți 55 de volume și veți vedea că cel mai întrebuințat verb al lui Lenin era: « a executa ».
Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (2)
Mannerheim era favorabil discutării şi ajungerii la o înţelegere cu sovieticii pe baza propunerii cu arendarea celor patru insule, menţionând faptul că pentru Finlanda aceste insule nu prea aveau importanţă strategică, fiind demilitarizate, dar dacă ruşii se simţeau mai în siguranţă cu posesia lor, deoarece închideau intrarea în golful Ladoga, puteau să le dea satisfacţie, dar preşedintele şi primul ministru au refuzat spunând că orice guvern care va accepta aşa ceva va fi răsturnat a doua zi. Molotov l-a înlocuit pe Litvinov la 4 mai, dar până atunci Germania a înghiţit şi ce a mai rămas din Cehoslovacia după conferinţa de la München. Germania a propus în aprilie Finlandei, Suediei şi Norvegiei încheierea unor pacte de neagresiune, dar a fost refuzată, ţările menţionate dorind să rămână neutre. Mai târziu, când ministrul Paasikivi i-a repetat lui Stalin dorinţa de neutralitate, acesta i-a replicat că este imposibil, marile puteri nu o vor permite.
Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (1)
Cel puţin într-o privinţă, preşedintele a avut dreptate: ni s-a umplut ţara de experţi. Fel de fel de experţi care vin pe la televiziuni să-şi dea cu părerea, care mai de care, despre evenimente şi fapte, cu o morgă dată de greutatea argumentelor şi cunoştinţelor lor. Mai ales în preajma unor date cruciale, a împlinirii unor ani de la anumite evenimente importante pentru istoria noastră, ecranele televiziunilor sunt invadate de aceşti experţi istorici, strategi sau militari. Nu ştiu pe ce bază se face selecţia acestora, dar am constatat că majoritatea cunosc evenimentele tangenţial, dar îşi dau cu părerea şi afirmă unele lucruri pe care le consideră, după părerea lor, axiome indiscutabile, dar acestea nu rezistă la o analiză mai serioasă. Din păcate, moderatorii nu sunt pregătiţi pentru o asemenea analiză, iar asta îi face pe respectivii experţi să devină şi mai pătrunşi de importanţa afirmaţiilor lor. De exemplu, la fiecare 22 iunie o mare masă de experţi strigă în gura mare că trebuia să ne oprim pe linia Nistrului şi o spun ca şi o axiomă de netăgăduit, pe moment nu are cine să-i combată. Prin acest fapt, ei devin tot mai siguri de cele afirmate, ei mergând mai departe făcând o comparaţie între noi şi Finlanda acelor ani. Am scris, în articolul „Ne puteam opri la Nistru?”, argumentele pro şi contra, încercând să expun acele decizii prin prisma cauzelor operaţionale, militare, tactice şi strategice. Astăzi mă voi opri asupra comparaţiilor dintre România şi Finlanda în acea perioadă, pentru a încerca să detaliez cazul finlandez, prea puţin cunoscut publicului nostru, pentru a-l lăsa pe el, publicul, să decidă dacă există mai multe similitudini sau diferenţe între noi şi Finlanda în al doilea război mondial. Dar pentru asta va trebui să încep cu începutul.
Instaurarea administrației românești în județul Arad după Marea Unire
Autor: Constantin Frățilă
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, la realizarea careia aradenii, si-au adus, cu tot devotamentul, o contributie hotaratoare, a unit pentru vecie si aceasta parte a tarii noastre, la fel ca intreaga Transilvanie, cu patria mama. In judetul Arad procesul de organizare si de exercitare a atributiilor noilor organe, cele romanesti, a fost un timp conturbat de fortele retrograde si de unele hotarari externe. In acest sens a avut o influenta negativa Conventia militara de armistitiu de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918. Conventia militara de armistitiu s-a semnat intre reprezentantii generalului francez Franchet d’Esperey, comandantul trupelor aliate din Orient si cei ai guvernului ungar condus de contele Karoly Mihaly. Unul dintre punctele Conventiei prevedea in mod arbitrar, nerealist si inechitabil o linie de demarcatie intre armata romana si cea maghiara. Se mentiona obligatia guvernului maghiar de a-si retrage in termen de 8 zile toate trupele la nord de linia marcata de: Valea Somesului Mare, Bistrita, satul Mures, Valea Muresului pana la confluenta acestuia cu Tisa, de aici la Subotica, Baja, Pecs, apoi pe cursul Dravei pana la frontiera Sloveniei si Croatiei. Regiunea evacuata aliatii o vor ocupa in conditiile ce vor fi fixate de generalul comandant-sef al armatelor Antantei.
Conventia a fost semnata in conditiile in care Romania, inca ocupata partial de trupele germane in retragere, nu a fost invitata sa participe la discutii si la semnarea armistitiului. Conventia permitea Ungariei, sub motive administrative, sa se amestece intr-o parte insemnata din teritoriul vestic al tarii. De asemenea conventia oprea inaintarea armatei romane in teritoriile unite cu Romania la 1 Decembrie 1918, nefiind in concordanta nici cu Tratatul de alianta din 4/17 august 1916 semnat la Bucuresti intre Romania, pe de o parte si Franta, Marea Britanie, Rusia si Italia, pe de alta parte, prin care, intre altele, Antanta ne asigura, la sfarsitul razboiului, Transilvania, Bucovina si Banatul.
Mișcarea legionară în școală
Autor: Boandă Sabina
„ România în perioada interbelică(…) partidele din perioada interbelică sunt:Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesct, Garda de Fier (…)”
Rândurile scrise mai sus sunt extrase din caietul de istorie din clasa a XII- a. Singurele informaţii cu care am ieşit din liceu despre Mişcarea Legionară şi probabil singurele informaţii cu care rămâneam dacă în timpul facultăţii nu întâlneam persoane care să vorbeasca clar, obiectiv şi cu pasiune despre acea parte a istoriei şi să ma îndemne să caut informaţii, să le înţeleg gândirea, ideologia, lupta. De fapt, în schiţa domnului profesor, om cumsecade de altfel, pasionat de materia sa, nici măcar nu ni s-a prezentat cine a înfiinţat Garda de Fier, membrii, context istoric, nimic!
Îl putem considera un caz izolat. Poate, pur şi simplu, dascălul nu a considerat că este necesar să pună accentul pe o lecţie construită în jurul unor personaje istorice care au militat pentru evoluţia poporului român, pentru independenţa sa economică și culturală, promovarea tradiţiilor, lupta anticomunistă… E dreptul său! Suntem în democraţie, fiecare acţionează dupa propria voinţă (oare?!).
Spre mirarea mea însă, nu doar profesorul meu de istorie procedează astfel. Am încercat să discut cu alţi studenţi. Pe chipurile tuturor însă am surprins aceeaşi nedumerire, aceeaşi întrebare: „Legionari ?… şi când ziceai că au trait ei ?” sau „ Mda…sincer, singurul context în care eu am auzit de legionari este… Legiunea franceză !” Un interlocutor cuprins in categoria de vârstă 35+ : „Legionari ? Aaa, pai ştiu! Bezmeticii in cămaşă verde care împuşcau oamenii pe stradă. Nu ei sunt cei care l-au omorât pe Iorga ?” Să ne bucurăm însă că ei cel puţin au auzit despre Mişcarea Legionară? Şi oare nu este datoria noastră să schimbăm contextul sumbru şi neadevărat în care au fost prezentaţi aceşti eroi ai neamului ?
Mihai Eminescu – „Netrebnicii care ne conduc”
„Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului”
„Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trai fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat? Ce caută? Vom spune noi ce caută. Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român…
Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodăreşte şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului”, şi ale „Românului” şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?… Ciudată ţară, într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.
Cavalerii Templieri : între adevăr şi mistificare
Autor: Alexandru Sudițoiu
Există o modă de privi orice ordin cavaleresc al evului mediu ca pe un ordin masonic, ca pe un grup de ocultişti dedicaţi idealurilor masonice şi anti-hristice. Majoritatea oamenilor când aud de templieri, ospitalieri, teutoni, dragonişti sau, ştiu eu, cavalerii Sf. Lazăr, se gândesc imediat la masonerie şi la forţele oculte opuse Creştinismului ignorând permanent faptul că pentru o astfel de gândire nu prea există argumente ci doar teorii abstracte căci aceşti cavaleri şi-au vărsat sângele pentru creştinătatea europeană şi nu pentru idealurile masonice. Dar dintre toate ordinele acest ordin al templierilor este cel mai des acuzat de a fi un fel de ”matcă” a masoneriei şi asta din două motive : acuzaţiile de erezie aduse de regele Filip al IV-lea al Franţei şi faptul că actual rit de York al masoneriei are o lojă de frunte denumită ”Ordinul Cavalerilor Templieri”.
Consider că aceste două ”argumente” nu sunt altceva decât o absurditate la fel cum consider că acuzaţiile la adresa ordinului MEDIEVAL al templierilor sunt o absurditate. Ordinul Cavalerilor Templieri ( cu numele complet de Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici ) a luat naştere în 1119 în Ierusalim la iniţiativa cavalerului şi nobilului francez Hugo de Payens. Acest ordin militar-călugăresc a fost menit să asigure protecţia pelerinilor care erau atacaţi în mod constant de către bandiţi în drumul lor spre Ţara Sfântă dar, odată cu asta, templierii au urmărit şi asigurarea unui rol mai amplu al laicilor prin formarea acestor cavaleri ”sfinţi” în viaţa bisericească ce deja era axată mult prea mult pe clerici, lăsându-le laicilor un rol minor de oi docile.
Ordinul a simţit o expansiune rapidă devenind cu timpul ordinul fanion al cruciadelor medievale. Templierii şi-au format o reputaţie eroică prin prisma faptului că se avânturau mereu primii în luptă şi se întorceau ultimii şi prin faptul că ei erau cei mai dedicaţi virtuţilor cavalereşti în timp ce alţi cavaleri erau mai degrabă tentaţi să le ignore şi să-i domine pe cei săraci, iar în acest sens există suficiente documente medievale care atestă faptul că oamenii îi vedeau pe templieri drept cei mai nobili dintre cavaleri chiar şi după procesul intentat de regele Franţei, Filip al IV-lea. Acesta i-a acuzat pe templieri de toate ereziile posibile : scuipatul pe cruce, sodomie, închinare la idoli, etc. Acuzaţii care sunt folosite şi astăzi la adresa templierilor care sunt, în mod greşit, asociaţi cu francmasoneria. Dar aceste acuzaţii sunt total iraţionale, total absurde. De ce ?
Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii (1917 – 1918)
Un lucru cu desăvârşire uitat, România s-a aflat printre primele state care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului. Dacă nu chiar primul.
S-a recunoscut şi s-a demonstrat prin mii de pagini scrise şi documente care continuă să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai mulţi decât a reuşit să ucidă nazismul, un regim nu mai puţin odios, dar din fericire care a durat mult mai puţin. Nu mai contenesc laudele către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuţiile occidentalilor care, prin politica lor, au reuşit să facă să se prăbuşească această ideologie criminală şi înrobitoare. Prea puţin s-a spus şi se spune despre contribuţia acestor luptători anonimi, de cele mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate istoria şi implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva ciumei roşii, se numără şi poporul român. Poate este chiar primul, alături de ruşii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuţi sub numele de Lenin, Troţki sau Stalin, şi alţii ca ei, mai puţin vizibili, dar nu mai puţin periculoşi pentru întreaga omenire. Poporul român a luptat împotriva comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolşevism, încă din primele clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii lumii nu-şi dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea. Fără lupta lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertăţii în regiunile îmbrăţişate de imperialismul rusesc convertit sub masca internaţionalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a Moscovei.
Cum am salvat aliaţii în 1916
România a intrat în războiul mondial la 15 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, aflate sub stăpânire românească timp de secole, dar atunci, prin capriciile istoriei, supuse monarhiei Austro-Ungare, a cărei singur scop declarat era deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare. De acelaşi tratament avea parte şi Basarabia, de această dată supusă rusificării de către imperiul ţarist de la Petrograd.
Evul Mediu, apogeul civilizației Europene
Autor: Gheorghe Haiduc
Întâlnim deseori expresia “Evul Mediu întunecat” sau ”Dark Ages” în engleză. Această perioadă din istoria Europei este asociată cu lipsa de civilizație, barbaria și fanatismul religios. Dar acestea nu sunt decât niște prejudecăți față de această perioadă. Evul Mediu nu a fost în nici un caz o perioadă întunecată din istoria continentului nostru sau un opus al antichității civilizate.
Unul dintre cei mai mari filozofi români, legionarul Petre Țuțea, a spus: ”apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă”. Nu privesc epoca medievală ca pe un timp ideal, dar nici nu trebuie privit ca un capitol sinistru din istorie. Petre Țuțea se referea la faptul că europenii au atins apogeul spiritual în Evul Mediu, când credința era mult mai importantă în viața oamenilor decât este astăzi. Iar planul spiritual e cu mult deasupra lumii materialiste în care trăim în prezent.
Dacă luăm ca exemplu doar catedralele gotice, romanice și bizantine, cetățiile și castelele, ne dăm seama că ridicarea acestora necesita cunoștiințe avansate de arhitectură. Ele sunt și astăzi în picioare, după atâtea războaie și dezastre naturale și constituie niște opere de artă valoroase pentru patrimoniul european. Sunt cu mult superioare arhitecturii grecești și romane. Puteau astfel de lucrări să fie făcute într-o epocă a barbariei?
”Fascismul” Mişcării Legionare
Autor: Alexandru Sudițoiu
O eroare des întâlnită chiar la simpatizanţii legionarismului românesc este aceea de a confunda doctrina legionară cu fascismul, naţional-socialismul, extremismul, xenofobia şi alte aberaţii de acest gen, specifice dealtfel mentalităţii comunist-capitaliste care domină societatea modernă şi asigură dăinuirea unui totalitarism mai greu de recunoscut, un totalitarism ”democratic”. De multe ori mi-a fost dat să văd cum simpla invocare a cuvântului ”legionar”, ca şi a cuvântului naţionalist dealtfel, cât şi a denumirii de ”Mişcare Legionară” este considerată echivalentă cu fascismul şi naţional-socialismul, două idei complet diferite şi de o origine străină specificului nostru sufletesc.
Pentru ca cineva să mai asocieze astăzi Mişcarea Legionară cu curentul fascist ITALIAN sau cu cel naţional-socialist GERMAN mi se pare absolut necesar ca acel cineva să stea foarte prost cu istoria sau să fie rău intenţionat, având un obiectiv permanent în combaterea ”bandiţilor” ăia de ”legionari”. Spun asta fiindcă există o mulţime de argumente istorice, doctrinare şi juridice care pot să ateste lipsa oricărei legături între legionarism şi fascism, iar aceste argumente intenţionez să le înşirez în acest articol deşi sunt deja sătul de genul ăsta de probleme pentru simplul motiv că nu diferă deloc de tradiţională prostie ”Noua Dreaptă este o mişcare extremistă”, o tâmpenie care se demontează extrem de uşor cu o singură întrebare : unde este extremismul ? Dar mă rog, prostia există de la începutul lumii şi cu timpul a devenit o modă…
Se cere o prezentare generală a doctrinei legionare prin care să se vadă diferenţa între aceasta şi ideile care au stat la baza fascismului, naţional-socialismului, falangismului sau orice altă doctrină ,naţionalistă în felul ei, dar străină de neamul Românesc şi uneori exagerată ( ex. naţional-socialismul ). De cele mai multe ori când se discută despre Mişcarea Legionară discuţiile au la bază doar o parte a istoriei, acea parte scrisă de comunişti şi de adversarii Mişcării Legionare şi ignoră în totalitatea şi cealaltă parte a poveştii, lăsând la o parte şi documentarea despre ideile promovate de Mişcarea Legionară, idei precum credinţa în Dumnezeu şi, implicit, o viaţă bazată pe morala creştină şi virtuţile ostăşeşti – cavalereşti.
Horea, martir al neamului românesc
Autor: Cătălin Guțiu
Azi 28 februarie se împlinesc 227 de ani de la jertfa martirică a conducătorilor rascoalei țaranești de la 1784, o adevărată revoluție națională prin cele ce vor fi vrut a fi impuse de răsculați. Contextul aprinderii revoltei a fost unul cum nu se poate mai greu pentru populația românească, încercată greu, nu atât de curtea imperială cât de mârșavii nobili unguri, nemeși si jeleri care secătuiau sărmanii țarani mai abitir decât năvălirile tătarilor. Astfel iobagii români trebuiau să presteze pe săptămână 4 zile cu brațele, 2 cu animalele și alte pentru jeleri. Din puținul lor trebuiau să plătescă zeciuială din bucate și animale, să dea bir pe cărăușie , animal, plocon, geam de sticlă, fum, prisacă și câte și mai câte.Peste acestea mai suportau masă și casă pentru cei ce adunau bir, suportau incartiruirea militarilor. Nobilii au instituit monopol pe morărit, vânat, pescuit și pășunat, au pus plăți și poveri mari pe minerit, pe transportul lemnelor și construcția de cuptoare.
Deși Maria Tereza a emis un decret de toleranță pentru românii de religie ortodoxă ce le permitea numitea unui episcop ortodox, efectul acestuia a fost nul. Fiul său, Iosif al II-lea, ajungând in Transilvania în 1773, primește în jur de 19000 de petiții, la fel și la a doua vizită. Horea insuși se deplasează de patru ori la Viena, unde îi prezintă împăratului nedreptățile la care sunt supuși românii din Transilvania, ultima audiență având-o în aprilie 1784. În același an, în vară, împăratul dispune o conscripție militară a regimentului de graniță, cei înrolați urmând să primească arme, scutire de îndatoririle iobăgești și primirea în proprietate a casei și pământului ce îl aveau în folosință. Numărul doritorilor a depășit cu mult așteptările și guvernaatorul Samuel von Brukenthal, la presiunea grofilor unguri, anulează conscripția, fapt care îi înfurie pe țărani. Horea aduce vestea că oamenilor li se face o nedreptate deoarece ordinul nu a fost anulat de împărat, aceștea pornesc în 31 octombrie 1784 spre Alba Iulia pentru a cere socoteală, pentru a evita o confruntare cu husarii aceștea ocolesc orașul Brad și înoptează in satul Curechiu, husarii află de plan și atacă în aceeași noapte, dar sunt înfrânți și dezarmați de români. Aceștea însetați de dreptate și mânați de suferințe îndurate secole de-a rândul, atacă în 3 noiembrie curtea Kristyory din Crișcior. Apoi o parte din ei pornesc spre Brad iar cealaltă parte spre Abrud prin Mihaileni.
Răscoala din comitatul Zarandului se întinde în comitatul Hunedoarei, în 4 noiembrie ard castelul grofului Anton Iosica din Brabișca pe valea Mureșului, iar în următoarele zile ard curțile grofilor din comunele Sulighet, Bretea, Ilia, Sârbi, Gura Sada, Tătărăști, Leșnic, Dobra, Roscani, Geoagiu de Jos, etc. Mulți nobili, nemeși și popi unguri cad executați aici pentru vinile lor. Răsculații din Zarand îi ridică și pe iobagii de pe Valea Sreiului și Țara Hațegului, și împreună trec prin foc și pedeapsă edificiile nobiliare până la hotarul cu Țara Românească. Răscoala ajunge la porțile cetății Devei, eșuând în încercarea lor de a lua cetatea. Horea se adresează nobililor asediați cu un ultimatum care rezumă cererile politice ale răsculaților:
Trei istorici străini despre Garda de Fier
Adevărul despre Mişcarea Legionară a ieşit încă prea puţin la suprfaţă, din contra, nu a ieşit mai deloc la suprafaţă, propaganda carlistă, comunistă şi post-decembristă având grijă să denatureze imaginea fenomenului legionar. Nu vom înţelege nimic din complexitatea fenomenului legionar dacă ne ascundem în spatele unor etichete precum fascism sau terorism. O persoană ce nu se vrea a fi lovită de ignoranţă trebuie să cerceteze toate variantele, să asculte toate pledoariile, să nu creadă orbeşte în ipoteza cea mai vehiculată sau cea mai la modă. De aceea propunem trei fragmente referitoare la ML (Garda de Fier), fragmente cuprinse în operele a trei istorici străini care au surprins corect adevărata dimensiune legionară.
1) “Garda de Fier este adesea clasată pe aceeaşi linie cu fascismul şi naţional-socialismul, dar ea nu a fost nicidecum o copie a acestor două mişcări politice, ci a crescut din propriile ei rădăcini. Ea nu avea câtuşi de puţin de a face cu numeroasele copii ale fascismului şi naţional-socialismului ivite în alte ţări şi nu poate fi pur şi simplu comparată cu ceea ce s-a produs în vremea ei, în Germania şi Italia. Categoriile politice din Europa Centrală şi de Vest nu i se potrivesc.
Ea nu era totalitară ci autoritară, ceea ce este cu totul altceva, nu era agresiv-naţionalistă, ci conservativ-naţională, chiar şi pe tărâmul cultural; nu era de extremă dreapta în sensul unei politici reacţionare sau chiar de susţinere a capitalismului, ci era social-reformatoare; ea nu se întemeia, ca fascismul şi naţional-socialismul, pe mica burghezie, pe funcţionărime şi pe moşerii de după Primul Razboi Mondial, ci înainte de toate pe ţărănimea română şi pe tineretul intelectual, pe studenţime.
ZIUA “CE-AR FI DACĂ…”. Cum au simulat canadienii că sunt ocupaţi de naziști, acum 70 de ani (Video)
În urmă cu 70 de ani, pe 19 februarie 1942, Guvernul canadian a finanţat şi a pus în practică un exerciţiu macabru, vrând să demonstreze cum s-ar fi schimbat viaţa pe continentul nord-american, dacă naziştii ar fi câştigat cel de-al Doilea Război Mondial.
Astfel, sute de militari îmbrăcaţi în uniforme naziste au “invadat” oraşul Winnipeg, după cum se poate observa în clipul postat pe CBS News.
În acea zi, numită “If Day” (Ziua “Ce-ar fi dacă…”), militarii deghizaţi au arborat un steag cu o svastică în centrul oraşului şi au ars cărţi, iar ziarul local a apărut în limba germană. În plus, oficiali de rang înalt din Winnipeg au fost “arestaţi”.
Revistele Newsweek şi LIFE au tratat pe larg subiectul, iar pozele cu “nazişti” au apărut chiar pe copertele celor două publicaţii.
Imagini inedite cu reprezentanţii Guvernului Naţional Român de la Viena (10 decembrie 1944 – 12 mai 1945)
GUVERNUL DE LA VIENA: EXPRESIA ÎNTREGULUI NEAM ROMÂNESC. Digul de împotrivire si protest ridicat de guvernul de la Viena contra aliantei cu Moscova si-a gasit confirmarea în câtiva ani pe aria întregului românism. Anticomunismul legionar s-a transformat într-o certitudine nationala. Adeziunea întregului neam românesc s-a verificat atât în tara cât si peste hotare. În tara tot mai numerosi Români si-au luat riscul de a apuca pe calea muntilor pentru a se alatura acelora care, din toamna anului 1944, au creat cuiburi de rezistenta în paduri si locuri greu de strabatut. Partidele, care au deschis granitele tarii invaziei sovietice, s-au convins si ele târziu de tot de nenorocirea ce s-a abatut asupra tarii si au cautat sa formeze un front comun cu legionarii. În exil, tot mai multi refugiati din tara si-au cautat scaparea în Occident, trecând prin primejdii de moarte pentru a ajunge în lumea libera.
Dar acest drum a fost descoperit mult mai înainte de 1948 de catre guvernul de la Viena, care a avertizat natia asupra consecintelor catastrofale ale aliantei cu Rusia, evocând spiritul testamentar al Capitanului. Acest guvern nu a facut numai retorica, ci s-a opus cu armele contra dominatiei comuniste din România, luptând alaturi de armata germana sau varsându-si sângele pe crestele muntilor.
Guvernul național roman de la Viena s-a constituit în 10 Decembrie 1944 și a avut următoarea formație:
Naționaliștii basarabeni au lansat centrul de istorie și cultură națională ”Dacia”
Sâmbăta, 11 februarie, Mişcarea Naţional-Creştină Noua Dreaptă a lansat Centrul de studierea Istoriei şi Culturii Naţionale „DACIA”. Scopul centrului este cautarea şi promovarea adevărului istoric al neamului. Totodată, anunţăm despre organizarea săptămânală a şedinţelor deschise ale centrului la care vor fi discutate şi dezbătute diferite teme legate de istoria şi cultura naţională. Şedinţele centrului vor avea loc în fiecare sâmbăta, începând cu orele 12. 00, în sala de şedinţă a Partidului Naţional Român, de pe str. M. Kogălniceanu 52, municipiul Chișinău.
Crampeie de amintiri
de Ion Zelea Codreanu
CUM AM AJUNS LA CREDINTA FANATICÃ ÎN PUTEREA DE PROPAGANDÃ A CÃRŢII
Ca sã pot lãmuri acest fapt, trebuie sã anticipez cu multi ani înainte aceste aduceri aminte cu alte aduceri aminte. Pe la sfârsitul lui Noiembrie 1898 m’am înscris la Universitatea din Iasi, ca primul student român din Bucovina, venind de la liceul din Suceava. Încã de la învãtãtorii mei din sat stiam de existenta “natiei” românesti în întregimea ei, împãrtitã în diferite tãri sub diferite stãpâniri. Încã de atunci a încoltit în gândul meu de copil ideea cã toate aceste tãri ar trebui sã alcãtuiascã o singurã tarã mare si slobodã. Si mai curios este faptul ca înca de atunci s’a transformat aceasta dorinta a sufletului meu în siguranta absoluta ca asa va fi si cã eu voi vedea înfãptuindu-se acest dor. Învãtãtorii îmi dãduserã numai idei mai slabe si mai timide, dar prin întâmplare eu citisem despre Horea, despre Avram Iancu, despre câtiva haiduci si stiam din casa pãrinteascã din povesti despre Stefan-Vodã si din cântece despre Plevna si Grivita. Ajuns cu acest bagaj sufletesc la liceul din Suceava, am actionat din prima zi asupra colegilor mei, devenind conducãtorul lor sufletesc. Peste câtiva ani îi convocam de zeci de ori, la miez de noapte, în ruinele Cetãtii, spre a pune la cale viitorul cu arma în mânã. Totusi era firesc -datã fiind vârsta si lipsa de experientã- sã fiu destul de neprecaut pentru a atrage, în sfârsit, atentia politiei de sigurantã si a administratiei austriece. Astfel dorul meu de a face studiile universitare în România liberã s’a înfãptuit cu precipitare prin trecerea hotarului blestemat într’un întunecos miez de noapte. De lângã gara Burdujeni, privind luminile Sucevii, fãcându-mi semnul crucii, am ridicat bratul si am jurat sã nu mai trec hotarul acestei împãrãtii decât su sabia în mânã.
La Universitatea din Iasi am fost bine primit de rectorul A. D. Xenopol si de tinerii profesori nationalisti, cu care am luat contact imediat: Ion Gãvãnescul, A. C. Cuza si altii. Între studenti am fost ales vicepresedinte al “Comitetului National Studentesc”, pe atunci sub presedentia studentului nationalist Vasile Brãescu, si vicepresedinte al societãtii nationaliste “Solidaritatea”. Apoi am fost delegat în numele studentimii în “Comitetul Ligii Culturale” din Iasi.
Din toate aceste locuri pe care le ocupam, gândul meu de fiecare zi era spre “românii din tãrile subjugate” -expresie curentã atunci între studenti si în genere în Tarã. Cum era si firesc, prima mea actiune s’a îndreptat spre Bucovina. Rezultatele bãnesti din câteva conferinte tinute în Aula Universitãtii -prima a fost a mea despre românii din Bucovina-, cum si câteva ajutoare mai importante de la Liga Culturalã din Iasi, au fost trimise Societãtii “Scoala Românã” din Suceava, care ajuta pe elevii români la învãtãturã si care mã ajutase si pe mine tot timpul.
Fundamentele problemei socialiste
Autor: Ion Pop-ND Cluj
Primul experiment socialist de amploare s-a desfasurat in SUA in 1824. Protagonistul principal fiind industriasul englez Robert Owen(1) care a cumparat un oras intreg, in statul Indiana de la o secta religioasa care a migrat spre vest. Orasul se va numi New Harmony si va rezista 4 ani. 4 ani foarte importanti pentru ca au aratat defectele fundamentale ale socialismului si anume: lenea, incorectitudinea si functionarea foarte anevoioasa a sistemului chiar daca oraselul avea 2000 de locuitori.
Data fiind organizarea utopica in care fiecare primeste tot atat cat oricare individ, toate bunurile puse la comun trebuiau impartite in mod egal ceea ce insemna un consum enorm de timp si energie dar mai ales in detrimentul hranei. Hrana, pusa la comun si apoi impartita iar, se strica nefiind exceptii pentru impartiri. Cazul cel mai concret fiind problema salatei care statea pana la o luna in depozit inainte sa fie impartita la oameni.
Al doilea moment crucial pentru socialism a fost revolutia de la 1848 si radicalizarea lui Engels, care va face posibila teoretizarea miscarii de catre Marx. Din acest moment socialismul incepe sa se imparta in socialism revolutionar si social democratie. Evident ca punctul culminant pentru socialism a fost Revolutia si Razboiul Civil din Rusia intre 1917 si 1923 care a culminat intre 1918 si 1921. Aici a fost dovedita cruzimea ideologiei pentru prima oara prin „Teroarea rosie” si „Cheka”(2).
Mareșalul Ion Antonescu a recunoscut că a greșit față de Mișcarea Legionară
In cazul maresalului Antonescu, nu stiu daca acesta si-a recunoscut unele greseli comise in timpul guvernarii, caci era un tip foarte orgolios, foarte mandru de sine, dar Gabriel Balanescu scrie in „Din imparatia mortii” (Ed. Gordian, Timisoara, 1994, pag. 51): „Eugen Cristescu, fost condamnat la moarte in lotul maresalului Antonescu si apoi gratiat, in anii 1948-1949, fiind in celula cu Gabriel Balanescu, i-a spus acestuia: ”Am fost seful spionajului si contraspionajului, am stat cu el (Antonescu) in celula pana in clipa cand l-au dus in fata plutonului de executie. Cu o ora inainte, respingandu-i-se cererea de gratiere, a venit mama lui cu un buchet de trandafiri rosii si dandu-i buchetul i-a zis: „Esti nedemn de numele meu. De ce ai facut cerere de gratiere? Dumnezeu sa fie cu tine”. Si batrana a plecat. Maresalul a venit in celula, a aruncat buchetul pe pat si-mi spune: „Ce zici, Cristescule, nu crezi ca era mai bine sa ne fi inteles cu tinerii aceia?” si usa s-a deschis si l-au luat (tinerii aceia erau legionarii cu care a fost un timp la guvernare)”.
In volumul sau, „Morminte vii”, Nistor Chioreanu relateaza (pag. 118-119) ca in timpul procesului lui Antonescu, maresalul, aflat pe banca acuzatilor langa generalul Petrovicescu – fost ministru de interne in timpul guvernarii cu legionarii – i s-a adresat:
Oculta comunistă şi masacrarea studenţimii române
Mişcarea Legionară este arma cea mai ascuţită cu care burghezia a lovit în clasa muncitoare, zice tovarăşul Stalin. Această armă trebuie să înceteze a mai exista. Trebuie să fie distrusă. Rolul desfiinţării ei revine aceleia care a înfiinţat-o: studenţimea română. Tineretul României se poate reabilita numai prin desfiinţarea totală a acestei mişcări. Cei ce se vor opune precum şi cei învechiţi în rele vor trebui să moară în închisori.
Conducerea comunistă avea două feţe. Una văzuta şi alta nevăzută. Faţa nevăzută a acestei conduceri care se ocupă de manipularea maselor populare şi a oamenilor în mod individual constitue OCULTA COMUNISTĂ.
Această ocultă a transformat întreaga activitate de stat într-o mare sforărie ultrasecretă, având ca scop principal înşelarea opiniei publice prinpropagandă, pe de o parte, şi teroare, pe de altă parte. Minciuna a fost decretată (în ascuns) politică de stat. Această ocultă s-a instalat în tainiţele moscovite prin mijlocirea ocultei internaţionale cu sediul în U.S.A., şi astfel a dărâmat din umbră imperiul şi biserica rusă. Tot ce a fost otravă pe pământ s-a concentrat la Kremlin într-un amestec bine dirijat şi cu scopuri precise.
De la Moscova se răspândeau şarlataniile comuniste popoarelor din Asia, Africa, America latină, Europa occidentală etc. Acolo şi-au făcut instructajul marii maeştrii ai Cambodgiei. Ceasul istoriei le-a fost prielnic, terenul pregătit şi şmecheria folosită a fost din cele mai ieftine. Persoanele care s-au cocoţat în vârful piramidei nu erau bune la nimic. În schimb erau mişei de prim rang.
Astăzi se împlinesc 133 de ani de la unirea Dobrogei cu patria mamă
Pentru dobrogeni, ziua de 14 noiembrie este o zi specială: este ziua în care, în anul 1878, Dobrogea a reintrat, oficial, în componența statului român modern.
În urmă cu peste un veac, la 14 noiembrie 1878, o divizie română a trecut Dunărea în Dobrogea, prilej cu care însuși domnitorul Carol I a adresat ostașilor o memorabilă Proclamație – document istoric de mare ținută.
„Soldaţi! – suna mesajul – azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! În această nouă Românie veţi găsi o populaţiune care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi credinţe. Între ei veţi găsi mahomedani, ale căror obiceiuri se deosebesc de ale noastre. Vă recomand cu deosebire să respectaţi credinţa lor. Fiţi în mijlocul noilor voştri concetăţeni anteluptători ai legalităţii şi ai civilizaţiei Europei”. Apoi, într-o a doua Proclamaţie către dobrogenii înşişi, domnitorul Carol I îi asigura: „Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile voastre”.
190 de ani de la naşterea lui Ioan Buteanu, marele erou martir al Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania
Ion Buteanu s-a născut în anul 1821 în localitatea Şomcuţa Mare şi a fost, alături de Axente Sever şi Simion Balint, unul dintre principalii colaboratori ai lui Avram Iancu între prefecţii şi conducătorii revoluţionarilor români transilvăneni de la 1848 – 1849. Provenea dintr-o veche familie de nobili români maramureşeni, dar care, ca şi restul nobilimii române din Transilvania, dispăruse datorită politicii asidue de maghiarizare forţată. A absolvit studiile de drept la Cluj şi a activat o perioadă ca jurist-cancelist la Tabla regească ( Curtea de Apel ) de la Târgu Mureş, alături de Avram Iancu şi ceilalţi viitori fruntaşi revoluţionari, Alexandru Papiu Ilarian şi Petre Dobra. Ulterior, devenind avocat, s-a stabilit, în această calitate, la Abrud unde l-a găsit izbucnirea evenimentelor revoluţionare paşoptiste.
În primăvara anului 1848, Ioan Buteanu avea consolidate convingerile politice şi naţionale după care îşi va desfăşura activitatea viitoare respectiv, necesitatea recunoaşterii şi obţinerii libertăţilor şi drepturilor sociale şi naţionale pentru românii transilvăneni. Pentru realizarea acestor idealuri, el a găsit locul propice în Munţii Apuseni, unde patriotismul naţional românesc reprezenta cartea de căpătâi a fiecărui român. Datorită atitudinii sale profund naţionale şi activităţilor derulate în virtutea acesteia, Ioan Buteanu a câştigat repede aprecierea, consideraţia şi prietenia celor mai mulţi dintre viitorii revoluţionari paşoptişti, între care Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Avram Iancu şi Simion Balint, alături de ultimii doi lupând cu arma în mână împotriva armatei revoluţionarilor maghiari ce doreau unirea forţată a Transilvaniei cu Ungaria, împotriva voinţei românilor majoritari. De altfel, necesitatea înfăptuirii dezideratului naţional al românilor – libertate şi unitate – reiese şi din scrisoarea pe care o trimite spre publicare în „Gazeta de Transilvania”, de la Braşov, la 29 martie 1848 şi în care spune între altele: „…a sosit timpul şi pentru noi (românii-n.n.) să ne trezim din letargul cel profund, de nu voim să ne prefacem cu timpul în alt element străin şi să ne stingem de tot de pe faţa pământului în privinţa naţională…” Consecvent principiilor sale patriotice şi fiind unul dintre fruntaşii românilor transilvăneni care se opunea cu îndârjire unirii silnice a Transilvaniei cu Ungaria, preconizate la punctul 12 al programului revoluţei maghiare de la 1848, Ioan Buteanu se remarcă şi în calitate de organizator al adunărilor românilor de la Abrud, Câmpeni, Bistra şi Blaj (aprilie) din primăvara anului 1848, care au precedat Marea Adunare de la Blaj, din mai 1848.
