Blog Noua Dreaptă

de Vlad Uţă

Cu simţământul parcursului nostru prin piscul cel mai înalt al literaturii române, ne vom opri, în cele ce urmează, asupra poemului “Rugăciunea unui dac”, scrisă în 1879. Poezia a prezentat numeroase discuţii în contradictoriu în ceea ce priveşte conţinutul de idei, chiar din titlul poeziei degajându-se ideea aniilor de început, de zămislire a credinţei creştine pe pământul românesc. Geneza poeziei trimite la faptul că “poporul nostru s-a născut creştin”, prin activitatea de propovăduire a Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolat. Începutul poeziei, dacă ar fi despărţit de contextul acesteia, ar trimite la concepţiile filosofiei indiene, de Rig-Veda, care presupune existenţa unui singur Principiu fundamental. Acesta ar putea să-L substituie pe Dumnezeu. Însă, în ceea ce priveşte filosofia indiană, acest Principiu nu este capabil de comunicare, de comuniune cu fiinţele, şi implicit cu omul. De altfel comunicarea, relaţionarea, este posibilă numai între persoane, nu şi între principii. În filosofia indiană Principiul nu are un caracter personal, nu este capabil de relaţionare cu oamenii: “Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul era toate şi toate era una.”

Datorită faptului că relaţionarea nu se poate realiza decât între persoane, Fiul lui Dumnezeu trebuia să se facă om, să ia chip de rob, să devină asemenea nouă, să ne unească pe noi cu Tatăl, să îndumnezeiască firea umană şi pentru ca noi să-I putem percepe întrega stralucire şi slavă: “Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1 ; 14).

Read more

de Vlad Uţă

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează unicitatea în dialog cu timpul său. Concomitent cu aceasta, însă, şi având un rol fundamental este şi comunicarea, într-un mod propriu, cu “Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei. Acestea din urmă sunt cele care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens.

Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptibil la prodigioasa emisie de idei din vremea sa (filosofice, artistice, ştiinţifice), a receptat neîndoielnic, o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Geniul poeziei româneşti nu s-a format, din punct de vedere cultural şi spiritual, în forme ale eclectismului şi sincretismului, caracteristice Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat. Eminescu a asimilat ideile epocii, ca şi pe cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevar din fiecare, apoi le-a tezaurizat în visteriile inimii şi cugetului său. Astfel ni se pare că Mihai Eminescu a întruchipat şi el o imagine din cuvintele Mântuitorului, prin faptul că s-a făcut “asemenea omului gospodar care scoate din vistieria sa, noi si vechi” (Matei 13 ; 52). Din vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescu s-a dăruit, cu har şi prinos, spiritualului, nu s-a mulţumit cu nimicnicia acestei lumi, a aspirat mereu spre “Absolut”, îndemnând: “Ce e rău şi ce e bine/ Te întreabă şi socoate”.

Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea sunt cele care ţin de filosofia lui Arthur Schopenhauer şi printre ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de aceste influenţe, ceea ce putem abserva la o cercetare mai atentă a scrierilor sale, este pregnanţa moştenirii ancestrale, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De acest fapt a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale, că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-au găsit, pe lângă Sfânta Scriptură, şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin şi Nicodim Aghioritul. O reală şi puternică dovadă că poetul a aprofundat opera Sfinţilor Părinţi se relevă în versul “A ochilor privire ca mâna fără trup”, unde se reia imaginea conturată de Sfântul Vasile cel Mare: “Ochii sunt cele 1000 mâini fără trup”.

Read more

Impresiile personale le-am exprimat în comentariul de la articolul corelat temei. Mai jos, imaginea câtorva delegaţi ND, prezenţi la comemorarea celor ce au suferit şi s-au săvârşit în închisorile comuniste - în frunte cu legionarii, la Aiud:

Nu vă vom uita! Traiască Legiunea şi Căpitanul!

G.H.

sursa: Ziua

O expozitie cu martiri ai temnitelor comuniste propusi spre canonizare in Biserica Ortodoxa Romana a fost interzisa la Iasi

Expozitia itineranta “Destine de martiri”, realizata de Muzeul Judetean Ialomita, CNSAS si Asociatia Rost la sediul Muzeului “Mihail Kogalniceanu” din Iasi, este inchisa in urma unor denunturi realizate prin presa in stilul “Scanteii” anilor ‘50. Folosind ace­leasi argumente ca si anchetatorii si securistii regimului bolsevic, noii acuzatori ai memoriei martirilor anticomunisti au speriat organizatorii expozitiei ca “fac imagine unor legionari”.

Miscarea Legionara nu a fost condamnata la Procesul de la Nürenberg, iar dintre cei sase martiri doar unul a fost legionar, ispasind ani grei de temnita ca “dusman al poporului”. In cadrul expozitiei erau prezentate destinele a sase militanti anti-co­munisti propusi spre canonizare, consemnate inclusiv in documentarul discursului prezidential de condamnare a comunismului din Romania. Si anume: Ioan Ianolide, cu 21 de ani de temnita si o viata mutilata; Valeriu Gafencu, “Sfantul inchisorilor”, mort in penitenciarul de la Targu Ocna, dupa ce isi donase doza de streptomicina oferita de un prieten pentru salvarea evreului Richard Wurmbrand; parintele Gheorghe Calciu, cu cei 21 de ani de temnita si marturisire impotriva daramarii bisericilor in anii ‘80, eliberat la cererea presedintelui SUA Ronald Reagan, devenit simbol al apararii drepturilor omului in Romania comunista; parintele Daniil (Sandu Tudor), initiator al Rugului Aprins, mort la Aiud dupa ce purtase patru ani lanturi la picioare; parintele Arsenie Boca, supranumit inca din timpul vietii “Sfantul de la Sambata”, mare predicator, inchis, umilit, caterisit, marginalizat pana la sfarsitul vietii, al carui mormant este vizitat si acum de mii de ortodocsi; nu in ultimul rand, parintele Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei, care a implinit recent 94 de ani si este un stalp al Bi­sericii Ortodoxe Romane la Manastirea “Sfanta Maria” Techirghiol.

Decizia CNSAS

Decizia de interzicere a expozitiei privind viata si suferinta unor autentici anticomunisti constituie o premiera in Romania post-de­cembrista, mai ales dupa ce insusi presedintele tarii, Traian Basescu, a condamnat comunismul. Organizatorii principali ai expozitiei afirma ca s-au facut presiuni dintr-o zona politica asupra CNSAS pentru a se retrage din proiectul expozitiei, cu toate cele 120 de documente si fotografii pe care le-a furnizat. Prin grija vicepresedintelui Virgil Tarau si semnatura presedintelui Colegiului CNSAS Ladislau Csendes, CNSAS a anulat vinerea trecuta colaborarea cu Muzeul. Fara contributia CNSAS, expozitia nu mai poate sa continuie in celalalte orase din tara. Pe de alta parte, documentele din dosarele Securitatii deja date publicitatii sunt parte a unui bun public, national, mai afirma organizatorii, care au anuntat ca pentru prejudiciul de imagine provocat, Asociatia Rost ii va actiona in judecata pe autorii campaniei impotriva martirilor anticomunisti, Dorin Dobrincu, inca administrator al unor documente de stat si pe cercetatorul Alexandru Florian, iar impotriva lui Virgil Tarau va face plangere pentru abuz in functie. In acelasi timp, organizatorii s-au adresat oficial si Sfantului Sinod. Surse din Palatul Patriarhal ne-au informat ieri ca actiunea denuntatorilor a fost considerata la Patriarhie drept o “a doua condamnare a martirilor ortodocsi anticomunisti” de catre membri ai unei “noi Securitati”.

de Cristian Hainic

Ce este oare mai revoltător, a recenza o carte apărută acum fix un secol [1] sau a refuza o ascultare a unei asemenea recenzii, pe baza unui asemenea motiv? Noi credem că a-ţi astupa urechile în faţa unui discurs ţâşnind odată cu lumea din care face parte spre a-ţi fura privirea pentru numai câteva clipe vine laolaltă cu – şi fără nici un fel de inferenţă – negarea existenţei provenienţei discursului. Denunţul implicit al unei comori ideatice pe care îl presupune o astfel de astupare a urechilor duce la falsificarea nivelului ontic al istoriei prin acoperirea sa cu un strat „interpretativ” ce se grăbeşte să trieze provenienţe de discurs în cupluri diadice „alb-negru”, „dezirabil-indezirabil”. Iar atunci când ne întrebăm cum de s-a ajuns la o asemenea sedimentare a cuplului categorial mai mult valoric postulat decât dedus de undeva anume, nu putem răspunde decât că tocmai prin întoarcerea privirii de la ceea ce este de „categorisit” în viziunea scientistă care pare să domine azi. Căci empiric, o succesiune de evenimente istorice nu ne poate spune despre ea însăşi dacă este „rea” sau „bună”. Aceasta din două motive: un eveniment nu se repetă niciodată întocmai (s-ar contrazice pe sine ca eveniment) şi dacă am avea curajul să contrazicem această afirmaţie am cădea în capcana definirii unei esenţe a evenimentului istoric. Iar, dincolo de faptul că am ateriza astfel pe câmpul unei lupte fără de sfârşit datorită infinităţii de „părţi” care ar lua parte la ea, aceasta nici măcar nu ar fi lupta noastră, pentru că vom fi depăşit demult planul ontic ce trebuia să fie dezbrăcat de interpretări.

Read more

sursa: Ziarul de Iasi

O expozitie vernisata ieri sub egida Complexului Muzeal “Moldova” a stirnit reactii vehemente din partea sefilor CNSAS, Institutului de Studiere a Holocaustului si Arhivelor Nationale.

Toti acestia acuza faptul ca expozitia este organizata de Asociatia Rost, care ar fi filolegionara, si ca personajele expozitiei sint fosti legionari. Asociatia Rost combate acuzatiile. Intimplator sau nu, afisele expozitiei sint verzi.

Expozitia “Destine de martiri” care a fost vernisata ieri la Iasi a stirnit un razboi de replici in lumea istoricilor. Expozitia este gazduita de Muzeul “Mihail Kogalniceanu” din Iasi si este organizata la initiativa Muzeului Judetean Ialomita.

Controversele au inceput de la un alt organizator al manifestarii, Asociatia ROST, considerata de unii istorici de extrema dreapta, filolegionara, personajele cheie ale expozitiei fiind, spun acuzatorii, alese in consecinta.

Principalul scandalizat este, surprinzator poate, cel de-al treilea organizator al evenimentului, Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS), care sustine ca nu ar fi stiut de asocierea cu Fundatia ROST.

“Manipularea opiniei publice cu astfel de expozitii este blamabila”

Expozitia inaugurata ieri in holul Muzeului “Mihail Kogalniceanu” prezinta prin documente, fotografii, manuscrise, aspecte din viata a sase martiri ai comunismului. Acestia sint preotii Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Sandu (Agaton, Daniil) Tudor si Gheorghe Calciu-Dumitreasa, precum si Vasile Gafencu si Ioan Ioanolide. Manifestarea a fost precedata de o masa rotunda cu tema “Dizidenta sau rezistenta nationala si crestina in regimurile totalitare”, la care a participat si profesorul universitar Ghoerghe Buzatu, din cadrul Centrului de Istorie si Civilizatie Europeana.

Read more

Cristian Hainic

În numărul 4 al revistei Noua Dreaptă apărea un text care propunea distributismul ca alternativă „naţionalistă” în principal la sistemele economice capitaliste şi socialiste[1]. Aceasta se întâmpla în anul 2002. De atunci nu a mai existat din partea Noii Drepte nici o luare de poziţie în ceea ce priveşte structuri şi sisteme ce ar caracteriza mai degrabă puncte de program ale unui partid politic; organizaţia s-a axat mai mult pe o reprezentare a vocii societăţii civile prin diverse acţiuni de reacţie, comemorative, etc. organizate pe domeniul public. Această „renunţare” poate fi privită ca primul pas dinspre un demers politic spre unul metapolitic. Dar ea nu este de ajuns pentru a justifica de ce Noua Dreaptă ar fi o organizaţie metapolitică, ci este doar un punct de plecare.

Punctul forte al metapoliticii este realizarea că orice aparat politic este întreţinut de un consens civil care se exprimă sub forma culturii, viziunii asupra lumii şi a ethos-ului unei comunităţi[2]. Aceasta implică în mod evident că numai atunci când oamenii vor simţi nevoia de schimbare ca pe o necesitate de la sine înţeleasă puterea politică va suferi modificări. Spre deosebire de lupta acerbă pentru putere întâlnită la partidele politice, „lupta” metapolitică este una a viziunilor asupra lumii. Refuzând să ducă o luptă a „electoratului”, Noua Dreaptă s-a axat mai degrabă pe a fi una cu electoratul şi a nu-l silui precum un mesaj publicitar, ci a se identifica cu viziunea sa asupra lumii. Cu toate acestea, metapolitica are şi o componentă activă prin excelenţă: prin cooptarea atitudinilor faţă de viaţă, se are în vedere cooptarea puterii culturale. Un demers metapolitic ca atare presupune neconcordanţa cu activităţile unui partid politic şi adoptarea unui proiect cultural. Două exemple majore de astfel de proiecte culturale, cu toate că sunt caracterizate de perspective total diferite de cele ale Noii Drepte, sunt Societatea Thule a lui Sebottendorf şi GRECE a lui Alain de Benoist. Noua Dreaptă parcurge un demers metapolitic care se delimitează de acestea două dar care este cel puţin la fel de important.

Demersul se exprimă cel mai bine cu privire la distincţia pe care o face Evola între naţionalismul regresiv şi cel superior din punct de vedere valoric. Dacă primul „topeşte” orice personalitate într-o realitate condiţionată etnic şi nu tolerează nici o manifestare a unei activităţi intelectuale care ar putea nega această condiţionare a realităţii, al doilea presupune aristocraţia ca o dezvoltare pe baza trunchiului etnic dinspre colectiv spre individual, ceea ce pentru Evola este „sensul adevăratului progres”[3]. Altfel spus, naţionalismul regresiv propune mai mult un „spirit de mafie” care nu este decât o variaţiune pe tema intoleranţei democratice faţă de orice lider considerat a nu fi organul „voinţei populare”, în timp ce în aristocraţia naţionalismului „reconstruit” este operată o recuperare esenţială: Evola dă aici exemplul războiului, în care oamenii nu luptau constrânşi de lege, nu existau soldaţi, ci războinici, nu luptau pentru o instituţie, ci pentru rege, nu se supuneau legii sociale, ci erau credincioşi liderului lor, luptau cu mândrie pentru el. Mai important, „responsabilitatea era direct asumată de către conducători sau monarhi, şi nu pasată către entităţi false şi fetişuri ideologice. Autoritatea deriva din măreţia personalităţii”[4]. Acesta este un exemplu de viziune asupra lumii. Nu este esenţialul unui regim politic, ci o perspectivă asupra vieţii. Este un exemplu de o abordare metapolitică rezumată într-un simplu element, şi anume construcţia corpului de luptători într-o ierarhie cetăţeneasc Read more

C.B. - www.frontpress.ro

Dimitrije Ljotici, născut în data de 12 august 1891, a fost un vizionar al naţionalismului sârbesc şi un ortodox practicant. Multă lume îi atribuie răspândirea pe scară largă a salutului cu braţul drept întins şi cu trei degete ridicate, specific patrioţilor sârbi. La popularizarea acestui salut identitar a participat şi Milan Nedici, cel care a condus guvernul filo-german după atacarea Serbiei de către cel de al Treilea Reich.

Ljotici s-a născut în Belgrad, dar o mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Smederevo. Strămoşii săi erau din satul Blace, astăzi parte a provinciei Macedonia din Grecia. Tatăl, Vladimir Ljotici, a avut o activitate politică notabilă şi o carieră de diplomat, ocupând posturile de consul în Thessaloniki, primar în Smederevo şi membru în parlementul sârbesc. Dimitrije a făcut studiile primare în Smederevo, liceul în Thesaloniki şi în final a absolvit Facultatea de drept din Belgrad.

În timpul Războaielor Balcanice, Dimitrije Ljotici a fost voluntar în cadrul serviciului medical militar. A stat o perioadă scurtă la Paris, până la începerea Primului Război Mondial. S-a reîntors în ţară şi s-a înrolat în armată. După terminarea conflagraţiei, a fost şef de gară în Bakar. În această perioadă a realizat că viaţa de funcţionar nu este pentru el şi că lupta politică este mai apropiată de destinul său. După ce s-a căsătorit, s-a reîntors în anul 1920 în Smederevo pentru a practica avocatura. S-a înscris în Partidul Radical şi a devenit în scurt timp liderul aripii de tineret. În 1931, regele Alexandru I l-a numit ministru de justiţie în guvernul lui Petar Zivkovici, realizând un nou proiect constituţional. Regele a refuzat acest proiect şi Liotici a demisionat.

Read more

C.B. - www.frontpress.ro

Monseniorul Jozef Tiso (13 octombrie 1887 – 18 aprilie 1947) a fost unul dintre marii politicieni slovaci, servindu-şi poporul şi pe Dumnezeu ca preot catolic (doctor în teologie), parlamentar, ministru şi în final preşedinte al Republicii Slovace din timpul celui de al doilea război mondial, când pentru prima dată în istoria modernă poporul său obţinuse independenţa completă. După încheierea conflagraţiei mondiale, Tiso a fost spânzurat de autorităţile cehoslovace, sfârşindu-şi activitatea în slujba naţiunii sale într-un mod asemănător mareşalului Ion Antonescu: asasinat cu forme legale de comuniştii veniţi la putere pe tancurile sovietice.

S-a născut în localitatea Veľka Bytca într-o familie slovacă, în Imperiul Austro-Ungar. Episcopul din Nyitra i-a oferit oportunitatea de a studia teologia şi astfel, în 1909, Tiso devine proaspăt absolvent al „Pasmaneum” în Viena. Ulterior, a lucrat ca secretar al episcopului şi a predat religie la şcoala secundară de fete din Nytra. În urma promovărilor constante, a devenit capelan în Banovce nad Bebravou unde a avut şi o scurtă perioadă ca şi jurnalist, publicând în ziarul Nyitrai Szemle.

La izbucnirea primului război mondial, la fel ca şi ceilalţi membri ai minorităţilor naţionale de pe cuprinsul Imperiului, a fost încorporat în armata regală ungară unde şi-a îndeplinit cu o constantă conştiinciozitate îndatoririle militare, conform jurământului depus. În 1915 a devenit Director Spiritual al Seminarului Teologic din Nytra şi învăţător la Liceul Călugăresc din acelaşi oraş iar momentul disoluţiei austro-ungare l-a găsit pe Tiso în rândurile Partidului Slovac al Poporului. În această calitate a fost ales în parlamentul cehoslovac în anul 1925. Read more