Category Archives: Religie
Părintele Nicolae Steinhardt despre curaj
CURAJUL - Duminica a 23-a dupa Rusalii si Duminica Femeilor Mironosite[a treia dupa Pasti]
Este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.
Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care e asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare.
Trupul înviat al lui Hristos – izvor de viaţă dumnezeiască
Duminica a treia după Paşti (a Mironosiţelor)
IPS Mitropolit Andrei apără valorile familiei : Familia creştină, icoana unirii între Hristos şi Biserică
Cu ocazia sărbătoririi, pe 15 mai a Zilei Internaţionale a Familiei, în Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului a fost iniţiată Campania „Nu divorţului!“. IPS Mitropolit Andrei a rostit o predică în Catedrala mitropolitană, în care a apărat valorile familiei, apoi a susţinut o conferinţă în Aula „Nicolae Ivan“ a Facultăţii de Teologie.
Patriarhia Română este împotriva cercetării pe embrioni umani
Patriarhia Română s-a alăturat inițiativei cetățenești europene „Unul dintre noi”, care are ca scop oprirea finanţării cercetării pe embrioni umani, prevăzută în programul cadru de cercetare 2014 – 2020, al Uniunii Europene.
Alături de Comisia Episcopatelor Catolice din Europa și de mai multe instituţii europene de la Bruxelles şi Strasbourg, Patriarhia Română susţine amendarea în Parlamentul European a articolelor care privesc „aspecte etice”, în special problema finanţării activităţilor care includ distrugerea embrionilor umani, scrie Gândul.
Comisia Europeană poate iniția o propunere legislativă în acest sens doar dacă inițiativa cetățenească „Unul dintre noi” este semnată de cel puțin un milion de cetăţeni din cel puţin şapte dintre cele 27 de state membre ale UE. Toți cei care au vârste peste 18 ani pot susține inițiativa prin completarea unui formular online. Mai multe detalii pe oneofus.eu.
De pe Semnele Timpului
Protocol de colaborare între Biserică şi Ministerul Agriculturii pentru promovarea satului românesc
În ziua de 13 mai 2013, la Palatul Patriarhiei, Preafericitul Părinte Patriarh DANIEL şi domnul ministru DANIEL CONSTANTIN au semnat Protocolul de colaborare între Patriarhia Română şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru promovarea satului românesc. Obiectivele Protocolului de colaborare dintre Patriarhia Română şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale sunt următoarele:
Restaurarea fiinţei naţionale prin Biserică
Înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi întronizarea în scaunul arhieresc a P.S. Ioan au fost, fără îndoială, hotărâri de inspiraţie divină, care au însemnat începutul restaurării fiinţei naţionale prin Biserică. Mai ales că înfiinţarea unei eparhii ortodoxe în curbura interioară a Carpaţilor trebuia realizată cu mult timp înainte. Aceasta deoarece deşi credinţa şi biserica ortodoxă sunt prezente în zonă încă din primul mileniu creştin, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea starea ortodoxiei şi a românităţii a ajuns deosebit de critică. Stau mărturie în acest sens filmele documentare realizate atunci despre bisericile orotodoxe în ruină, cu falnici copaci crescuţi în sfintele altare, fotografiile şi documentele de arhivă care prezintă starea de părăsire şi deznădejde prezentă în majoritatea parohiilor cu excepţia localităţilor din zonele Întorsura Buzăului şi Topliţa.
Până la înfiinţarea episcopiei, toate instituţiile identitare româneşti erau în mare suferinţă: muzeele judeţene şi ansamblurile folclorice profesioniste devenise secuieşti, şcolile au fost separate pe criterii etnice, reuşind să mai supravieţuiască din greu, atunci ca şi acum, ziarele în limba româna şi Teatrul Andrei Mureşan.
Erau atât de multe de făcut, atâtea probleme îşi aşteptau rezolvarea, de ani de zile şi toate acestea trebuiau realizate într-o atmosferă nefavorabilă, de raportare inadecvată a unor lideri locali şi formatori de opinie aupra existenţei noii eparhii ortodoxe cu sediul la Miercurea-Ciuc. Dacă Emiescu spunea despre Mitropolitul Andrei Şaguna că era om politic din creştet până în tălpi, noi putem spune că ierarhul rânduit de Dumnezeu la cârma eparhiei noastre, pus în slujba propăşirii credinţei ortodoxe, este un excelent manager al timpurilor prezente.
Rugăciune
De Alexandru Sudiţoiu
Maică Sfântă, Maică bună,
Sfântă Maică de Împărat,
Vino acuma în furtună
Şi ne scoate din păcat.
Numai tu, lumină pură,
Ai puterea cea măreaţă,
De a ne elibera de ură
Şi a ne da eternă viaţă.
Sfântă avocată tu eşti
Către Domnul nostru Bun,
Ai primit bunele veşti,
Contra iadului porţi tun.
Astăzi te rugăm fierbinte:
Varsă-ţi mila către noi,
Lucrării celei amuţite,
De păcat şi de nevoi…
Sfântul Gheorghe şi biruinţa asupra balaurului
Autor : Alexandru Sudiţoiu
Pe 23 Aprilie a fost praznicul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, unul dintre cei mai de seamă martiri ai Bisericii Creştine. Acesta a fost un general în cadrul Imperiului Roman care a refuzat să se lepede de Hristos, plătind pentru acest refuz cu propria-i viaţă. Jertfa sa a rămas la loc de cinste în istoria Creştinătăţii, mulţi oameni avându-l ca sfânt protector prin nume, Forţele Terestre ale Armatei Române aflându-se de asemenea sub patronajul său, unele sate purtând la rândul lor numele Sfântului Gheorghe. El a rămas în memoria colectivă a Bisericii pentru jertfa sa, dar şi pentru un lucru deseori prezentat în iconografia creştină : înfrângerea balaurului.
În majoritatea icoanelor care-l înfăţişează Sfântul Gheorghe este prezentat luptându-se cu balaurul şi biruind asupra acestuia din urmă. Toate icoanele sunt o istorie vie a Creştinismului, toate au o simbolistică şi un mesaj, iar această icoană are la rândul ei un mesaj, o simbolistică aparte, o simbolistică dublă. Biruinţa asupra balaurului ne cheamă pe toţi să urmăm, fără teamă, modelul Sfântului Gheorghe şi să biruim asupra patimilor noastre cât şi asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi ai binelui, ai adevărului şi ai luminii.
Sfântul Gheorghe a deţinut funcţii înalte în cadrul armatei imperiale a Romei, era un om apreciat şi un ostaş vrednic de laudă. Când împăratul Diocleţian a dat un edict împotriva tuturor creştinilor Sfântul Gheorghe şi-a afirmat cu tărie credinţa în Hristos. La aceste veşti împăratul s-a întristat, a căutat să-l aducă pe Gheorghe înapoi la vechii zei ai Romei. La ispitit cu averi mult mai mari decât a avut până atunci, dar Sfântul Gheorghe le-a refuzat pe toate şi a ales să se jertfească pentru Hristos. Astfel el a biruit asupra ispitelor acestei lumi, asupra poftelor trupeşti, căutând să-I slujească lui Hristos mai întâi de toate.
României îi este rusine cu Hristos, tânjind după valorile europene
Suntem o ţară majoritar creștin-ortodoxă dar abia câteva procente din totalul populaţiei își mărturisește credinţa în Dumnezeu prin fapte, restul calcă pragul bisericilor doar la botez, cununie, înmormântare și la Îniverea Domnului.
La nivel oficial în România nu se mai vorbește despre Dumnezeu, despre Iisus Hristos, Domnul nostru. Numele lui Hristos este pomenit doar în slujbele Bisericii, în predicile de la amvon și în întâlniri sporadice. În rest, liniște, deplină.
În Parlamentul României, în instituțuia Președintelui României, în Guvern, în primării, în prefecturi, în tribunale, în judecătorii, la Curtea de Apel, la Curtea Constituțională, și în toate instituțiilr statului român nu se mai vorbește de Iisus Hristos. Politicienii nu se mai raportează în ceea ce fac la poruncile lui Dumnezeu, la Evanghelia Mântuitorului Hristos, ci urmează orbește valorile europene.
Nici Sfântul Sinod nu se mai raportează la Iisus Hristos ca la modelul suprem pe care trebuie să-L urmeze în faptă, în cuget, în smerenie și jertfă, ci îl percepe doar ca un Dumnezeu ce stă departe, un Dumnezeu ce a dat în mâna lor toată conducerea Bisericii. Nici Sinodul nu mai are curaj să vorbească public, în fața românilor, despre mizeria valorilor europene, depre puzderia de păcate și nelegiuri pe care ni le împropriem aderând la o cultură păgână.
Ortodoxia lui Nae Ionescu
Nae Ionescu este ortodox, tot atat de organic cum este Nae. Nu exista aproape nici un articol sau curs universitar in care sa nu fi facut macar o aluzie la credinta lui crestin-ortodoxa. In randurile care urmeaza nu ne propunem sa facem o incursiune analitica in opera sa intreaga. Ar fi nevoie se un spatiu mult mai mare decat cel al unui articol de gazeta.
Ne vom opri insa la Indreptarul ortodox, spre a releva felul in care nae Ionescu trateaza marele teme ale crestinismului din perspectiva filozofului crestin. Voi incepe printr-o marturisire: despre Nae Ionescu stiam cate ceva inca din liceu, datorita profesorilor nostri care ii audiasera cursurile – si nu numai cei de filosofie -, precum si a unor studenti care ne aduceau cursurile lui.
Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, Nae Ionescu incepuse a fi citit si se contura in intelegerea noastra cu dimensiuni de legenda. Era atunci la moda existentialismul si noi il socoteam pe Nae Ionescu un precursor al acestuia in Romania. Scrierile care circulau in taina printre noi erau: Logica, Roza Vanturilor, fragmente din cursul lui de Metafizica etc. Ca elevi, le citeam cu deliciul fructului interzis.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, un model pentru tineri
Autor: Alexandru Sudițoiu
Astăzi este sărbătoarea unui mare mucenic al lui Hristos, respectiv Sf. M. Mc. Gheorghe. Mare ofiţer în rândul legiunilor imperiale ale Romei care s-a jertfit pentru Hristos când împăratul Diocleţian a trecut la prigonirea creştinilor de pe întreg cuprinsul Imperiului. Acest sfânt militar a fost şi este foarte iubit de către toţi creştinii datorită jertfei sale, a minunilor sale, dar şi datorită modelului pe care Sf. Gheorghe îl reprezintă pentru tineri prin îmbinarea perfectă a virtuţilor ostăşeşti cu spiritualitatea creştină, Sf. Gheorghe fiind dealtfel şi prototipul cavalerului medieval.
Acest sfânt mucenic reprezintă bărbăţia creştină prin dărâmarea idolilor cât şi prin capacitatea uluitoare de jertfă, chiar iconografia Sf. Gheorghe care ucide balaurul având un rol simbolic privitor la uciderea idolilor satanici reprezentanţi în iconografia creştină prind intermediul unui balaur, dragon sau şarpe. Din păcate această bărbăţie creştină, a ostaşului creştin, a ajuns să fie lăsată deoparte pentru propagarea unei forme de ”creştinism” hipiotic, produs de către sectanţii americani şi adus în cele din urmă şi pe meleagurile noastre unde creştinii mai căldicei au înţeles să-şi asume astfel de învăţături deloc ortodoxe. Din acest motiv cred că este absolut necesar ca cu ocazia acestui praznic să le aduc aminte tuturor cititorilor despre acest sfânt creştin şi odată cu asta despre latura războinică, ostăşească, a Creştinismului.
Sfântul Gheorghe s-a jertfit pentru Hristos asumându-şi cu demnitate credinţa creştină, el a acceptat cele mai oribile torturi dar nu a fost un molâu, cum sunt mulţi neo-”creştini”, care să accepte şi atacurile la adresa credinţei. Nu! Sfântul Gheorghe a înfruntat toate minciunile păgâne atacând de faţă cu împăratul toţi idolii la care vechii romani se închinau, nu a tăcut şi mai ales nu a tolerat răul, alegând să înfrunte orice minciună şi fiind denumit ”dărâmătorul de idoli”. El a criticat decizia împăratului de a-i prigoni pe creştini când a auzit de aceasta şi a lăsat să se ştie că dacă creştinii trebuie prigoniţi nici el nu va fi mai presus.
Părintele Iustin Pârvu – izvor al demnității românești
Cuvintele alese in motto nu sunt intamplatoare, deoarece tema noastra incearca sa construiasca pe temelia adevarului si cu toata iubirea pe care un roman o poate avea pentru neamul sau, pentru eroii din trecut si de astazi, pentru toti romanii, mai buni sau mai putin buni, mai curajosi sau mai lasi, mai demni sau mai putin demni, mai cinstiti sau mai putin drepti in judecata lor „Caci ale noastre-s toate si umbrele si hotii / Si-n soarele dreptatii / Sa ne iubim cu totii”, asa cum spune poetul basarabean Dumitru Matcovschi.
In peregrinarile prin Muntii Neamtului am avut prilejul sa cunosc un roman -Staretul manastirii Petru-Voda, Parintele Iustin Parvu. A-l intalni pe acest om inseamna a ne reconsidera destinul. Se nasc noi intrebari despre existenta noastra in spatiul carpatic. Avem nevoie de o cunoastere corecta, in duhul adevarului, a ceea ce am fost si a ceea ce suntem noi, romanii.
Nu putem sa incepem a creiona un portret atat de curat fara, mai intai, a face curat in sufletul nostru. Acum la ceasul de taina al coborarii printre noi a darului divin cand totul se imbraca in sarbatoare si noi, prin gratie si iubire, sa incercam sa fim mai buni pentru a ne invrednici sa primim darul luminii.
Lumina sufletului sau este o oglinda magica in care ar trebui sa ne oglindim pentru a ne vedea sufletul. El are puterea de a corecta privelistile desfigurate ale interiorului nostru cu bunatate si intelegere izvorate dintr-o mare dragoste de oameni limpede si simpla ca adevarul insusi. Parintele Iustin Parvu este o Eminenta a Neamului Romanesc si a credintei in Dumnezeu. Lumina sa strajuieste ocrotitor peste oameni si locuri. Marturia harica se revarsa peste noi dincolo de cuvant. Lumina lui materializeaza gandurile, curata inimile si corecteaza aspiratiile. Adevarul curge lin, se separa in noi de parelniciile cu care ne inselam noi insine. In fata Parintelui nu ne mai putem minti. Toata murdaria iese la suprafata si, mai mult, Sfintia Sa o curata cu marea-i bunatate si cu puterea harului ce salasluieste in el.
Sfânta Liturghie în viaţa creştinului
Autor: Alexandru Sudițoiu
Foarte mulţi sectanţi cât şi creştini ortodocşi, cu puţine cunoştinţe despre teologie, răspândesc o propagandă modernistă conform căreia creştinul nu trebuie să mai participe la viaţa liturgică a bisericii, acesta fiind liber să comunice cu Dumnezeu oricând şi oriunde doar prin intermediul rugăciunii. Ei, conştienţi sau inconştienţi, propagă o idee despre un Creştinism libertin, extrem de îngăduitor, dar care totuşi rămâne o idee neavând nici măcar o temelie solidă şi fiind în totală contrazicere cu adevărata trăire creştină construită pe scrierile celor care chiar au trăit Scriptura, respectiv Sfinţii Părinţi. Creştinul are datoria de a participa la viaţa liturgică a Bisericii, la fel cum are datoria de a se ruga în singurătatea sa către Dumnezeu, dar una fără alta nu se poate.
Fără doar şi poate că omul poate comunica cu Dumnezeu în singurătate, în pustie, prin intermediul rugăciunii, dar această comunicare nu este decât o fărâmă din comuniunea hristică între creştin şi Divinitate. Dialogul dintre om şi Dumnezeu poate fi uşor asemănat cu nevoia omului pentru apă, aceasta se găseşte la tot pasul prin vaporii de apă din aer dar noi avem nevoie de o cantitate de apă pe care să o bem, ceva ce se poate simţi, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul rugăciunii personale şi a rugăciunii în viaţa liturgică a bisericii unde omul se roagă direct în casa lui Dumnezeu, direct în lacul de apă de unde poate să-şi sature pentru un timp setea.
Astfel, sectanţii şi neo-”ortodocşii” care trâmbiţează că un creştin nu mai trebuie să participe la viaţa comunităţii, viaţa liturgică, se înşeală amarnic fiindcă ei nu fac altceva decât o încercare de a se ”îmbăta” cu puţinul din rugăciunile singurătăţii. Dar pentru sectanţi asta-i ceva normal căci la ei viaţa liturgică nu mai reprezintă altceva decât o adunare la teatru, un teatru unde fiecare îşi are rolul de menestrel. Latura mistică, divină, nu mai este prezentă în viaţa sectantă aşa că este şi normal ca ei să spună că rugăciunea în singurătate este suficient, pentru că ei n-au simţit niciodată ce înseamnă întâlnirea om-Dumnezeu în casa Tatălui, ei ştiu doar o imitaţie de ”cocioabă” pe care nişte rătăciţi au încercat să o construiască când au ieşit din casa Domnului.
Părintele Atanasie – un mărturisitor pe Golgota neamului românesc
În săptămâna a treia a Triodului, cea numită a Înfricoșătoarei Judecăți a Mântuitorului Iisus Hristos, a plecat la Domnul, într-o zi de vineri, 29.02.2008, părintele Atanasie Ștefănescu, monah la mănăstirea Petru Vodă, cunoscut de viețuitorii mănăstirii și de pelerini drept părintele doctor al mănăstirii. Părintele Atanasie, ajuns la vârsta de 86 de ani, după 20 de ani petrecuți în închisorile comuniste și-a încununat frumoasa nevoință cu una mai înaltă, îmbrăcânt haina monahală în anul 2005. După trei ani de viețuire duhovnicească în obștea de la Petru Vodă, înscrisă în cadența eternă marcată de jetfă și Înviere, părintele a fost chemat la Domnul pentru a trăi bucuria învierii veșnice în ceruri cu sfinții.
Părintele era un bătrân mărunțel și senin, cu o privire blândă, având un aer nobil și cărturăresc, mereu zâmbitor și deschis spre a schimba, chiar și în treacăt, câteva cuvinte cu oricine, emanând o pace izvorâtă din deplina împăcare a sa cu Dumnezeu, cu sine și cu oamenii. Privindu-l în toată frumusețea chipului transfigurat în Hristos nu-ți venea să crezi că un astfel de om, o bună parte din viață, a fost etichetat drept bandit al poporului, hăituit și aruncat după gratii, umilit, bătut, înfometat și ținut în lanțuri grele de către criminalii veacului roșu care pângăreau și dărâmau Sfintele Altare ale lui Hristos.
Părintele privea cu drag lumea care venea la mănăstire și era o bucurie să-l întâlnești prin curtea mănăstirii. Sprijinindu-se în baston, pășind smerit și liniștit printre pelerinii care mișunau încoace și încolo fără să-i tulbure zâmbetul blând pe chip, Părintele se dăruise total lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Chilia sfinției sale avea dublă funcționalitate: aceea de cabinet medical și de spițerie. Ușa chiliei părintelui era mereu deschisă tuturor celor care aveau nevoie. Părintele îi ajuta pe toți, îi consulta, le dădea medicamente, îi încuraja și se ruga pentru fiecare.
Te întâmpina mereu cu zâmbetul cald și prietenos care îți ușura mult povara durerilor trupești sau sufletești, apoi te invita să șezi și începea un dialog natural și sfătos ca și cum te-ar fi cunoscut de mult timp. Părintele se bucura de prezența fiecărui vizitator în parte, asculta cu atenție ce are de spus fiecare apoi făcea niște observații, de multe ori surprinzătoare, care te ajutau foarte mult să te cunoști pe tine, să-ți cunoști boala, conștientizând că orice suferință trupească este o urmare a suferinței sufletești, o urmare a păcatului și că boala e o ocazie de a te întoarce la Dumnezeu, că e o dovadă a milei lui Dumnezeu față de om. Părintele se jertfea pentru aproapele său. Nu spunea niciodată că nu are timp pentru a ajuta pe cineva. Deși bătrân și bolnav, părintele emana optimism și putere sufletească. Părintele avea o vorbă: ”Cine se vaită nu se vindecă”. Era foarte activ. Mereu se întreba ce mai e de făcut, mereu era gata să ajute cu ceva, citea, scria articole, era prezent la toate slujbele.
Importanţa postului şi a rugăciunii
Autor: Alexandru Sudițoiu
M-am tot gândit să scriu un articol legat de importanţa postului şi a rugăciunii în viaţa oricărui creştin, iar acum cu începutul Sfântului şi Marelui Post al Paştelui găsesc această ocazie pentru a scrie despre un lucru pe care mulţi dintre ”creştinii” noştri relativişti şi indiferenţi îl ignoră în viaţa lor de zi cu zi. Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit despre post şi rugăciune ca cele mai puternice arme împotriva diavolului, adevăr perpetuat peste veacuri prin trăire şi vorbe atât de către sfinţii părinţi ai Bisericii Ortodoxe cât şi de către martirii neamului Românesc, din frunte cu soarele fenomenului naţional-creştin: Corneliu Zelea Codreanu. Dar mulţi dintre creştinii zilelor noastre preferă să trăiască o viaţă de confort bazată pe un relativism sec şi o credinţă căldicică, o greşeală care a distrus conceptul trăirii creştine, o trăire care înseamnă înainte de toate jertfă! Jertfă de sine, jertfă începută prin post şi rugăciune.
Fără post creştinul se lasă pradă ispitelor trupeşti cât şi celor sufleteşti, acesta devenind un sclav al materiei incapabil să-şi controleze poftele şi, în mod automat, incapabil să-şi asume crucea, incapabil să se jertfească pentru Hristos. Astfel, în ciuda confortului material, omul devine sclav al păcatului şi pierde singura arma capabilă să-l ducă spre Dumnezeu, să-l împlinească prin asemănarea cu Hristos Care a pătimit zile întregi pentru păcatele oamenilor. Ori dacă noi ca şi creştini nu suntem capabili să renunţăm la nişte mâncăruri şi să dedicăm mai mult timă rugăciunii decât unor activităţi lumeşti cum putem să pretindem că-I urmăm lui Hristos, că ne purtăm crucea spre mântuirea noastră şi a neamului Românesc ?
În egală măsură postul are şi un alt folos, pe lângă întărirea trupului şi a sufletului în contra slăbiciunilor omeneşti, şi anume aceea de a oferi organismului o perioadă de curăţire. Degeaba caută anumite persoane scuze medicale pentru a nu ţine post, fiindcă de cele mai multe ori acestea nu sunt valabile ci doar în cazuri cu adevărat grave, postul având şi un rol medical recunoscut de medici ( Regelui Carol I i s-a recomandat o alimentaţie de post pentru problemele sale medicale ).
Mitul progresului științific
Autor: Ștefan Căliman
De ceva timp circulă pe facebook o imagine controversată. La o primă vedere pare a fi vorba despre obișnuitele glume demotivational fără nicio pretenție decât cea de a stârni un zâmbet, dar la o analiză mai atentă, ținând cont și de aprecierile de care se bucură imaginea, se poate realiza cum de fapt aceasta reflectă convingerile profunde a multura.
Graficul din imaginea respectivă pune în relație ”progresul științific” raportat la diferitele ere, dar totodată subliniază ”vinovăția” evului mediu, ca epocă profund de religioasă, în obstacularea evoluției tehnologice. Mesajul de fond e unu destul de clar: religia, mai precis Creștinismul, împiedică evoluția omenirii.
De-a lungul vremurilor omul a dus o luptă neîncetată pentru câștigarea unui prisos de bine. În epoca modernă, acest bine a fost văzut sub forma progresului și a civilizației. Dar după cum spune Ernest Bernea, lumea s-a încrezut prea mult în civilizație și progres iar nimeni nu a stat să se gândească ce înseamnă acestea pentru ființa spirituală a omului.
Petre Țuțea, într-un citat de al său spune: Progresul tehnic nu e un adevăr, ci o comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util și pentru greci avionul, să nu se ducă dintr-o cetate în alta călare pe măgar. Pentru Țuțea revoluția științifică e o “înaintare pe loc”, încât, “nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii”. Iar dacă e o restructurare a omului, parametrul lui a progresului, asta ar fi oricum inutilă încât s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariția lui Hristos. Rezultă din reflecția filozofului român o etică a societății moderne construită nu atât pe o temelie sinceră de proprie depășire, de creștere interioară, ci mai de grabă de întrecere între oameni.
Părintele Florea Mureșan
În buchetul mărturisitorilor Bisericii noastre din veacul al 20-lea, părintele Florea Mureşanu este o aleasă floare, culeasă de Hristos din pământul Ardealului, care a sfârşit lupta cea bună luând cununa muceniciei în temniţa Aiudului. „Cărturar de seamă, patriot desăvârşit, intelectual de primă mână, scriitor original şi mai presus de toate, preot adevărat…, prieten cu Blaga, iubitor de viaţă duhovnicească şi pregătit să îmbrace haina călugărească, preotul Florea Mureşanu este unul din miile de martiri pe care i-a dat Biserica Ortodoxă”, spunea despre dânsul Arhiepiscopul Iustinian al Maramureşului şi Sătmarului.
Părintele Florea s-a născut într-o familie de ţărani cu frica lui Dumnezeu, simpli, aproape neştiutori de carte, dar care i-au insuflat cele mai importante coordonate ce se vor face altarul de jertfă al vieţii sale: dragostea de Dumnezeu şi de semeni. În tinereţe a avut parte de o solidă pregătire universitară, absolvind la Cluj în acelaşi timp Academia Teologică şi Facultatea de Filosofie şi Litere, şi continuând apoi studiul ca bursier al Patriarhiei Române, cu o specializare la Universitatea din Strasbourg. În 1935 îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. În timpul Diktatului de la Viena a rămas în Cluj, „trăind câteva săptămâni fugar, ca să nu fiu spânzurat”, după cum mărturisea el însuşi, după război. Tot în Clujul ocupat, împreună cu soţia sa, a susţinut o campanie publicistică care a culminat în 1943 cu editarea „Cazaniei lui Varlaam”. În casa lor primitoare, soţii Mureşanu găzduiau intelectualitatea Clujului, adăpostind cenaclul literar al scriitorului Victor Papilian, printre participanţi numărându-se Lucian Blaga, Ion Luca, Valeriu (Bartolomeu) Anania şi mulţi alţii.
În plan pastoral-misionar, la început, Florea Mureşanu a fost catehet la şcolile primare din Cluj, descoperindu-şi astfel deschiderea pedagogică şi dragostea pentru educarea tinerilor în duh creştinesc. A fost mai întâi paroh la Râşca de Sus, un sat în judeţul Cluj, pentru ca în 1934 să fie numit preot la Catedrala din oraş. În perioada în care a predat la Academia Teologică, a publicat numeroase articole în revistele eparhiale, iar în timpul grevei din 1946 a fost solidar cu studenţii.
60 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu
Mâine, 18 februarie, se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, numit ”Sfântul închisorilor” de Nicolae Steinhardt. Valeriu Gafencu a fost unul din liderii Frățiilor de Cruce, organizația de tineret a Mișcării Legionare. A fost arestat în 1941 în timpul regimului antonescian și a rămas în închisoare până după venirea comuniștilor la putere. A murit de TBC în 18 februarie 1952 în închisoarea de la Târgu Ocna.
S-a născut pe data de 24 ianurie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, Basarabia.A urmat școala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălți, între anii 1932-1940. Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a intervenit uraganul ocupației sovietice. Valeriu a reușit cu greu să treacă Prutul, a ajuns la Iași, lăsându-și părinții și surorile sub ocupație, despărțindu-se, nu știa că definitiv, de tatăl său care, în toamnă, a fost ridicat și dus în Siberia, unde și-a sfârșit viața nu se știe când.
Se înscrie la facultatea de Drept. Devine membru și mai târziu lider în Frățiile de Cruce, organizația de tineret a Mișcării Legionare. În 1941, când au fost scoase în afara legii Frățiile de Cruce, acesta a fost arestat și închis la Aiud, a prins instaurarea regimului comunist. Odată cu venirea comuniștilor la putere, deținuții legionari au fost tratați mai dur și supuși torturii.
Unde-i îndoctrinarea creştină ?
Autor: Alexandru Sudițoiu
Purtând câteva discuţii cu mai multe persoane cu convingeri ateiste am remarcat că ei au obiceiul să pomenească mereu despre o anumită ”îndoctrinare” creştină în societatea modernă, o îndoctrinare pe care eu unul nu o văd şi pe care nu înţeleg de unde acest persoane o scot. Trăim într-o societate laică, o societate care a pus conceptul Divinităţii înafara vieţii publice şi, odată cu asta, orice legătură cu morala creştină în viaţa publică. La televizor, la şcoala, în politică, la colţul blocului, cu greu mai auzim ceva de Dumnezeu şi de religie. Chiar şi la şcoala în timpul orei de religie se face mai mult o simplă oră despre morală şi istoria religiilor decât ceva legat de spiritualitatea ortodoxă în ciuda faptului că denumirea materiei de studiu este ”Cultul Ortodox” ( bine-nţeles, sunt şi excepţii datorită unor profesori ).
Deci chiar nu înţeleg unde văd aceşti atei îndoctrinarea religioasă în societatea noastră, în schimb văd o puternică îndoctrinare ateistă care ne marchează din copilărie până la bătrâneţe.
În primul rând avem îndoctrinarea prin intermediul televiziunii, a mass-mediei. Pe posturile de televiziune precum National Geographic şi Discovery putem să găsim foarte multe exemple de emisiuni menite să combată creştinismul şi, de multe ori, însăşi ideea de existenţă a unei Divinităţi. Sunt sigur că majoritate ateilor de astăzi au urmărit astfel de emisiuni când erau mici, iar astăzi este un lucru bine ştiut că efectele televiziunii asupra creierului nu sunt dintre cele mai fericite ducând omul să creadă cea ce vede fără a se mai documenta fiindcă domină acest concept stupid ”dacă-i la TV e adevărat”. Pe lângă asta nu cred că este greu de remarcat faptul că aproape orice televiziune existentă a dat la o parte morala creştină, promovând astăzi cele mai oribile şi infantile exemple de degradare morală şi spirituală. Dacă ne uităm şi cine se află în spatele acestor emisiuni şi televiziuni o să vedem şi mai bine că ele sunt făcute cu un obiectiv special de a sfărâma Creştinismul bucată cu bucată, fie prin idei agnostice, fie ateiste.
Creştinismul între toleranţă şi habotnicie
Autor: Alexandru Sudițoiu-ND Hunedoara
În lumea modernă există o modă de a duce credinţa creştină pe două extreme care nu au nimic de a face cu creştinismul autentic, respectiv aceea a unui creştinism hipiotic şi mult prea tolerant dar şi a unui creştinism habotnic, care îi transformă pe toţi în eretici fără drept de apel, care nu mai ţine seama de limitele omeneşti de parcă toţi ar fi devenit deodată sfinţi, fiind capabili să ţină un post negru de 40 de zile, să nu meargă la medic şi alte lucruri de acest fel.
Din păcate aceste două mentalităţi sunt promovate tot mai des iar calea creştină autentică, o cale de mijloc, este ignorată în favoarea acestor ”extreme” care au condus mulţi oameni la o credinţă falsă, îndepărtată de creştinism, o credinţă care tolerează păcatul şi toate pericolele pentru creştinism şi umanitate, sau o credinţă care vede erezia şi întunericul peste tot şi începe aplicarea unor reguli până la sinucidere, neţinând seama de puterile omeneşti şi limitele unui om. În acest articol intenţionez să prezint aceste două forme de ”creştinism fals” şi cu argumente de ce le denumesc astfel.
În primul rând creştinismul hipiotic, acesta este cel mai des întâlnit din cele două forme de ”creştinism” puse în aplicare în spiritul unei religii ”New Age” şi în contra valorilor creştine autentice ale strămoşilor noştri. ”Creştinul” hipiot are prostul obicei de a tolera orice şi de a milita pentru dragoste ”totală” între toţi oamenii, de a ignora păcatele fiecăruia şi de a tolera totul până la distrugerea propriei credinţe sau a neamului său. Spre această
Importanţa Sfintei Scripturi în viaţa duhovnicească a creştinului
Sursa: Foaie Naţională
1. Introducere
Tema aceasta socotim că este foarte bine venită oricând, deoarece considerăm că Sfânta Scriptură sau Biblia constituie baza şi rădăcina comună a tuturor cultelor creştine, dincolo de diferenţele doctrinare, canonice, liturgice şi de tradiţii ale fiecăreia!… Cunoaştem, de asemenea, faptul că tot Biblia împreună cu rădăcinile istorice alcătuiesc punctul şi baza de pornire a dezbaterilor din cadrul dialogului ecumenic care şi acesta ţinteşte tot spre realizarea şi refacerea unităţii creştine!…
Sfânta Scriptură sau Biblia este cartea cea mai reprezentativă a omenirii. Un mare predicator francez spunea că „atunci când deschideţi Biblia ca o simplă carte nu puteţi rezista superiorităţii caracterului ei şi să nu recunoşti momentul de istorie, de legisleţie, de morală şi de elocvenţă cel mai surprinzător care este sub cer!” Ea este o carte unitară, deşi a fost scrisă în răstimp de aproape 1600 de ani, alcătuită fiind din 66 de cărţi elaborate de aproximativ 40 de autori şi cu toate că ei au avut situaţii sociale diferite cum ar fi: împăraţi şi robi, clerici şi agricultori, bărbaţi de stat şi păstori, cu toate că ea cuprinde scrieri de diferite genuri cum ar fi: istorie, profeţii, epistole, legi sau învăţături moral-religioase, Sfânta Scriptură este pătrunsă de acelaşi spirit fiind un exemplu unic de unitate organică. Ideea mare şi deosebită care dă unitate scripturii este taina mântuirii persoanei în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, chiar dacă în Vechiul Testament formularea sa literară pare a fi acoperită. În cadrul acestei mari idei Biblia pune probleme mari specifice, totdeauna, sufletului omenesc. Astfel, în ea se discută despre Dumnezeu şi lume, despre om şi viaţa sa veşnică, despre creaţie şi căderea omului în păcat, despre femeie şi bărbat, părinţi şi copii, ură şi iubire, înţelepciunea umană şi tainele lumii acesteia şi, mai ales, a celei viitoare, despre rugăciune, jertfă, bucurie şi suferinţă. Ea cuprinde, de asemenea, idei de o înaltă valoare etică cum sunt: iubirea de aproapele, despre demnitatea umană, despre realizarea unităţii în Iisus Hristos ca „toţi să fie una”, despre egalitatea tuturor oamenilor, solidaritate, toate acestea contribuind ca această carte să fie a tuturor, din toate timpurile şi din toate locurile!
Părintele Arsenie Boca – Învățătură despre post
Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica – cea mai usoara – ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. “Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate.” Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate – trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.
Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.
Lăsarea secului pentru postul Crăciunului
Luni, 14 noiembrie, se lasa sec pentru Postul Craciunului sau Postul Nasterii Domnului. Acest post se incheie pe 24 decembrie. Postul Craciunului ne aminteste de postul patriarhilor si dreptilor din Vechiul Testament si de postul lui Moise de pe Muntele Sinai. Dupa cum acestia au postit in vederea venirii lui Mesia, tot astfel se cuvine sa intampinam si noi nasterea lui Hristos.
Primele mentiuni despre tinerea acestui post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin si episcopul Leon cel Mare al Romei.
Hotararea ca toti credinciosii sa posteasca timp de 40 de zile s-a luat la Sinodul local din Constantinopol, tinut in anul 1166, in timpul patriarhului Luca Chrysoverghi. Amintim ca inainte de acest sinod, crestinii posteau diferit: unii numai sapte zile, iar altii sase saptamani.
Dezlegari in Postul Craciunului
In Postul Craciunului avem dezlegare la peste sambata si duminica. In tipicul Sfantului Sava se mentioneaza ca in zilele de luni, miercuri si vineri, trebuie sa postim fara untdelemn si vin. In cazul in care, in aceste zile vom face pomenirea unui sfant cu o cinstire mai larga, se face dezlegare pentru dragostea sfantului. De exemplu in zilele de 16 noiembrie (Sfantul Apostol si Evanghelist Matei), 23 noiembrie (Cuv. Antonie de la Iezerul-Valcea), 30 noiembrie
