Blog Noua Dreaptă

In Maramures a inflorit, mai mult decat in alte regiuni ale tarii noastre, arta prelucrarii lemnului. Ca vizitator nu ai cum sa nu te minunezi de frumusetea vechilor case, porti si biserici intalnite aici. Acestea arata ca maramuresenii au fost dintotdeauna credinciosi lemnului, caruia i-au dat cele mai felurite forme, de la blidul din care mancau, pana la acoperamantul de deasupra capului si bisericile in care se inchinau.

Unul dintre simbolurile cele mai de pret ale Maramuresului este Poarta maramureseana. Construita in general pe trei stalpi si un “fruntar” (pragul de sus al portii) din lemn de stejar, avand “haizasul” (acoperisul) sindreluit, portile din aceasta zona au fost comparate adesea cu adevarate “arcuri de triumf”. Read more

După cum ştim cu toţii Biserica Ortodoxă Română a declarat anul acesta – 2011 ca an jubiliar al Botezului şi a Sfintei Cununii, fapt ce m-a determinat să vorbesc despre familia creştină, care prosperă şi dăinuie (numai) sub harul Duhului Sfânt şi sub legătura dragostei dintre cei doi tineri, bărbat şi femeie, primită prin Sfânta Taină a Cununiei. Statul şi Biserica au cooperat şi s-au consultat în ceea ce priveşte necesitatea din domeniul legislaţiei privind educaţia copiilor şi tinerilor, în domeniul asistenţei sociale privind copiii şi părinţii care au probleme majore de ordin social. Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat şi nu îşi va schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi şi icoană văzută Familia Sfântă, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni (Luca, 2:52). Rolul ei este acela de a susţine şi afirma valorile familiei şi a întări poziţia acesteia în societate. Ccăci familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. Familia este singura care înnoieşte permanent lumea, aducând cu sine copiii care, mai apoi, vor deveni cei ce vor întemeia la rândul lor alte familii. Aşadar, familia conferă prin structura sa unitate întregii societăţi, dovada faptul că însuşi Dumnezeu-Fiul s-a născut din femeie şi a intrat în istorie ca un copil, crescut într-o familie. Cununia celor doi tineri (bărbat şi femeie) este binecuvântată de Biserică în calitatea ei de icoană a iubirii dintre Iisus Hristos şi Biserică, dintre Dumnezeu şi umanitate, purtând în ea taina mântuirii şi a vieţii veşnice. De aceea, familia niciodată nu va putea fi redusă la aspectul biologic, juridic, psihologic, social sau cultural, fiindcă ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcende pentru că are vocaţia de a fi în lume icoana iubirii divine veşnice.

Dintre toate Tainele pe care le are Biserica, singura care nu a fost instituită de către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos este aceasta a familiei. Ea a fost instituită de Însuşi Dumnezeu în grădina Eden când a binecuvântat Dumnezeu pe Adam şi pe Eva zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1:28). Din acel moment cei doi (bărbatul şi femeia) au devenit un singur trup, fiind alături la bine dar şi la rău, la bucurii dar şi la necazuri, la rugăciune dar şi în momentele de rătăcire şi slăbire a credinţei, ajutându-se reciproc pentru întărirea acesteia, precum ne arată şi Sfântul Apostol Pavel în prima Epistolă către Corinteni: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Corinteni 7:12-14). Însuşirile familie creştine sunt: unitatea şi egalitatea între cei doi; dragostea şi buna învoire dintre soţi; curăţia; sfinţenia, care trebuie să sălăşluiască în fiecare familie pentru că Taina Cununiei mare este după cum ne relatează şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5:32); şi trăinicia căsătoriei, adică ca cei doi să se păstreze împreună curat şi cuviincios pentru întreaga lor viaţă: „Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Marcu 10:6-9). Read more

Arhanghelii sunt reprezentari mitice apartinand calendarului popular dar care au ca echivalenti pe Arhanghelii Mihail si Gavriil din calendarul ortodox, celebrati la 8 noiembrie. Arhanghelii din calendarul bisericesc sunt conducatorii cetelor de ingeri, avand aripi si purtand sabii, ca simbol al biruintei, si sunt calauze ale sufletelor in drumul acestora spre rai.

Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu la Fecioara Maria sa-i vesteasca taina cea mare a intruparii Domnului si tot el a adus dreptilor Ioachim si Ana vestea zamislirii Maicii Domnului.

In folclorul religios romanesc, Arhanghelul Mihail este un personaj mai venerat in comparatie cu Arhanghelul Gavriil. El poarta, uneori, cheile raiului, este un infocat luptator impotriva diavolului si vegheaza la capul bolnavilor, daca acestora le este sortit sa moara, sau la picioarele lor, daca le este harazit sa mai traiasca. De multe ori il intalnim alaturandu-se Sfantului Ilie, atunci cand acesta tuna si trasneste, sau oranduieste singur grindina, cu tunul. El tine si ciuma in frau, asemanator Sfantului Haralambie.

In trecut, in societatea traditionala bucovineana, Arhanghelii erau sarbatoriti pentru ca “ei sunt pazitorii oamenilor de la nastere si pana la moarte, rugandu-se lui Dumnezeu pentru sanatatea acestora”. Arhanghelii, in viziunea populara, asista si la judecata de apoi, sunt patroni ai casei, ard pacatele acumulate de patimile omenesti firesti si purifica, prin post, constiintele. Read more

”Focul lui Sâmedru” – un ceremonial nocturn ce marchează începutul de an pastoral – este aprins, în noaptea de marţi spre miercuri, în ajun de Sfântul Dumitru.

La Bărbuleţu din Dâmboviţa tradiţia are loc în fiecare an. În preajma unui imens rug, aprins de tineri într-un loc înalt al satului, se adună întreaga suflare a aşezării. În formele vechi ale sărbătorii, în mijlocul grămezii de lemne şi al cetinii de brad se punea, pentru a fi incinerată, tulpina unui arbore tăiat din pădure, substitut al zeului care moare şi renaşte anual.  În jurul focului se strigă în cor ”Hai la Focu lui Sâmedru!”, iar femeile împart fructe şi covrigi.

Momentul cel mai aşteptat va fi prăbuşirea bradului incinerat, care indică renaşterea simbolică a zeului mort. Prin direcţia în care cade trupul acestuia (jarul sau tăciunii aprinşi) se apreciază care dintre feciori sau fete urmează să se căsătorească în noul an, scrie Agerpres. Read more

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re şi însă­nă­to­şire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Dacă Sfânta Muceniţă Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele “Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numi­tă, mai cu seamă în Moldova, “Vinerea Mare”. Ca un simbol al unităţii Ortodoxiei de pre­tutindeni, viaţa de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­ţenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iu­bire şi apropiere între toţi cei care măr­tu­ri­­sesc şi viază întru aceeaşi credinţă.

Sfânta Cuvioasă Parascheva  a trăit pe pă­mânt în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învă­ţătură în limba română despre viaţa sfin­­tei o găsim în “Cartea românească de în­vă­ţă­tură” a mitropo­litului Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643. S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe ţăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinţii ei, oa­meni de neam bun şi cre­dincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii şi milos­te­niei. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în localitatea Madite pentru dra­­gos­tea faţă de cele sfinte şi pentru cultura sa de­ose­bită. Read more

Istoria şi tradiţia din Maramureş îşi au izvorul nesecat în însăşi inima satului – comunitate formată dintr-un grup de familii bine înrădăcinate de-a lungul secolelor. Personajele comunităţii, ţăranii – comunică cu semenii lor prin gesturi, pe cale orală sau scrisă, participă la toate verigile importante ale vieţii de la naştere, celebrarea unor evenimente din segmentul vieţii, impus de statornicia ciclică. Toate aceste evenimente, neschimbate de când e lumea, sunt înrămate de singurul veşmânt consolidator – iubirea. De aceea, celebra vorbă „unde dragoste nu e, nimic nu e!“… ne dă, involuntar, răspuns la toate întrebările, contradicţiile ivite în cursul ciclicităţii existenţiale. Provenind dintr-un astfel de mediu – satul, omul – observatorul principal al întâmplărilor cotidiene, poate să-şi exprime sentimentele într-un mod deosebit, pur, concret sau simbolic.

Dacă acest om al locului mai este hărăzit cu talent, atunci povestea vieţii acelei comunităţi ia amploarea necesară, trece graniţa unicatului, intră în spectrul mai larg al exprimării artistice. Am enunţat acest excurs tocmai pentru a prezenta un astfel de „om al locului“ – pe scriitorul maramureşean Mihai Traista, autor a şase cărţi de poezie şi proză în limba ucraineană: Simfonia ierbii de mătase (poezii, limba ucraineană, Bucureşti, 2001), Dimineţi azurii (proză scurtă, limba ucraineană, Bucureşti, 2004), Suflet de huţul (nuvele, limba ucraineană, Bucureşti, 2008), Nu da crezare ochilor tăi (proză umoristică, limba ucraineană, Bucureşti, 2009), Pe cărări de mălin (povestiri şi poveşti pentru copii, Bucureşti, 2009), Puntea (proză umoristică, limba ucraineană, Bucureşti, 2010) şi a recent apărutei cărţi în limba română – Ibovnice cu ochi de Maramureş, Editura RCR Editorial, Bucureşti 2011.

Cartea este împărţită în trei părţi:1. Păţaniile unchiului Fedea, 2. Amintiri din epoca de mămăligă, 3. Ibovnice cu ochi de Maramureş. Prefaţa fiind bine întocmită de talentata scriitoare Silvia Zabarcenco, reflectă un caleidoscop transparent, surprinzând izul firului literar al scriitorului. Read more

“Dă-i bă de-aici! Schimbă mizeria asta” spune răstit o voce masculină către domnişoara de la terasă. Tânărul de la masa alăturată îi spusese chelnăriţei să schimbe canalul pe care era setat televizorul respectivului restaurant.

Surprins de agresivitatea individului, mă uit curios spre tubul catodic şi nu înţeleg. Era difuzat un spectacol de muzică populară. Nu ştiu dacă în reluare sau direct, nu mai contează. Oricum, puţin jenată, chelnăriţa se conformase.

Oricum, devenisem foarte interesat de tânărul de la masa alăturată. Reacţia faţă de difuzarea muzicii populare mi-a atras atenţia, pentru că iubesc acest folclor al NOSTRU. “Cu siguranţă individul nu are nimic sfânt”, mi-am spus şi am început să-l studiez.

Omul era cu prietena/soţia la masă şi s-au pus pe comandat. “Navigând” printre paginile meniului, ea spune că ar mânca o mămăliguţă cu brânză şi smântână. La întrebarea dacă n-ar vrea şi el aşa ceva, tânărul nostru a avut o nouă replică dătătoare de fiori: “ştii că nu-mi place ţărănia asta”.

Greaţa şi o stare de furie m-au cuprins instantaneu. Am hotărât să nu mai urmăresc ce se întâmplă la masa vecină ca să nu mă enervez definitiv.

Mi-am văzut de treabă. Mi-am impus să nu mai aud, văd nimic din jurul meu. Din păcate n-am rezistat prea mult. La un moment dat, obsedanta voce a individului a ajuns din nou la mine: “valorile naţionalismului”, “nu pricepi că naţionalismul este unica soluţie pentru ţară?” am distins în timp ce înghiţeam din preparatele locului.

Am ridicat capul şi mi-a fost clar. Omul discuta cu prietena/soţia despre recenta criză din Marea Britanie şi se contraziceau pe tema “naţionalism vs democraţie”. Fata susţinea cauza “capitalismului democratic”. El pe cea a naţionalismului.

Şi n-am mai înţeles nimic. Cum poate fi cineva naţionalist dar să nu suporte unica muzică românească autentică? Sau mămăliga? Atunci ce reprezintă pentru acest individ elemente identitare româneşti?! Muzica house? Rock-ul? Fructele de mare? Magazinele H&M?

Problema nu e că acel individ există. Ci că nu e primul şi nici singurul. Cunosc destui “patrioţi” care nu suportă nici un sunet dintr-o doină sau o sârbă. Ştiu oameni care se declară “patrioţi” dar le e jenă de faptul că au rude la ţară. Oameni care dispreţuiesc noţiunea de “ţăran” se declară naţionalişti. Sau atei care se declară “ de dreapta mereu”…?!

Read more

E imposibil să treci prin Bucovina şi să nu-ţi doreşti să te întorci. Oamenii, tradiţiile, aerul tare al pădurilor, priveliştile năucitoare, totul te uluieşte. Fiecare colţ din această parte de ţară îţi încearcă simţurile. Parcă de undeva, din cotloanele nebănuite ale fiinţei noastre, ceva se deschide, ca să se umple de frumos. Ceva ne cheamă spre fibra noastră, spre rădăcini, spre ceea ce am avut dintotdeauna în noi bun, neatins, veşnic.

Probabil că Dumnezeu, în nemărginita-I bunătate, a înscris în matricea noastră un cod numai de El ştiut, pe care doar într-un ţinut binecuvântat, cum e Bucovina, ne permite să-l descifrăm, ca să înţelegem minunea dintru început a acestei lumi. Aici, acasă la bucovineni, istoria se citeşte şi deopotrivă se scrie peste tot: pe verdele ascuţit al pădurilor de brad, pe coamele munţilor, pe pajiştile abrupte, pe casele mândre aciuate pe văi, pe zidurile straşnice ale bisericilor şi mănăstirilor, pe ii şi catrinţe, pe scoarţe şi covoare, pe ouăle încondeiate, pe lemnul – tovarăş, în cântecele care tulbură şi răscolesc, dar mai ales în sufletele şi pe chipurile oamenilor locului. Oricâte valuri de modernitate ar trece peste ţinutul acesta, oricâte născoceli bizare ale tehnicii se vor fi născând, oricâte “păcate” vor aduce vremurile care vin, nu vor avea puterea să-l întineze. Poate vă întrebaţi de ce. Ei bine, pentru că ei, bucovinenii, nu se grăbesc. Sunt adaptaţi la tot ce e nou, dar nu s-au grăbit să uite de unde vin. De aceea, în fiecare casă de bucovinean, deşi impunătoare şi construită după tot dichisul, veţi găsi şi acum costumul tradiţional la loc de cinste, fotografiile vechi de familie şi lada cu zestre moştenită de la părinţi. Dar poate mai preţios decât orice e faptul că oamenii aceştia păstrează viu, în memorie şi în fapt, lumea comunităţii tradiţionale. Îşi găsesc timp să-şi cinstească strămoşii în biserică şi în cimitir, transmit din tată-n fiu istoria, obiceiurile, legendele locului în care trăiesc, îşi învaţă copiii să preţuiască portul tradiţional, au răgaz pentru frumos, pentru sărbătorile satului, pentru cântec, pentru joc, pentru tot ce au moştenit din vechime.

Moldoviţa – Bucovina la ea acasă

M-am convins de adevărul vorbelor de mai înainte poposind, în preajma hramului Sfintei Marii, în inima Bucovinei, în ţinutul Obcinilor, la Moldoviţa. O zonă care, pe lângă frumuseţile cu care natura a hărăzit-o, se mândreşte cu gospodari vrednici şi cu o zestre etnografică de excepţie. Locuit în mare parte de huţulii veniţi în valuri, în vechime, de pe cine ştie unde, ţinutul acesta a căpătat ceva tainic şi tulburător. Aşezaţi pe culmi, la înălţime, singuri, doar ei şi muntele, huţulii au păstrat de-a lungul veacurilor tot ce s-a putut pomeni mai frumos: colorit viu, forme şi motive unice, un fin simţ artistic, toate aşezate ani de-a rândul pe ii şi catrinţe, pe sumane, pe ouăle “scrise” pe lăicere şi macaturi sau încrustate pe lemn.

Read more

Măgoaja, 14 august 2011, în satul natal al lui Pintea Viteazul, pentru prima oară de la moartea marelui erou, numele său a fost cinstit chiar acolo, in satul lui natal.

Coincidenta a făcut ca toate oficialitațile din zona să fie plecate la alte evenimente astfel încât această manifestare a scăpat nepolitizată.

Evenimentul principal, sfințirea bustului lui Pintea iar mai apoi depunerea de coroane a fost un moment foarte emoționat pentru cei prezenți mai ales ca, la final, cantecele micilor muzicieni au surprins și amplificat sentimentul general al mulțimii.

Un vis implinit pentru Augustin Georgiu care de când avea 13 ani încearca să le readucă aminte oamenilor despre Pintea Grigore Viteazul  si legatura lui cu satul Măgoaja.

„N-aveam nici 14 ani când am sculptat bustul lui Pintea din piatră, i-am făcut soclu și l-am pus acolo in fața casei de cultură, acum după 20 de ani am reușit să adun oamenii pentru a-i aduce un omagiu lui Pintea” ne-a declarat dl. Augustin Georgiu cu lacrimi in ochi. Read more

In cartea sa “Istoria religiunilor lumii”, aparuta in 1946, mitropolitul Irineu Mihalcescu, referindu-se la vechimea sarbatorii Santamaria la romani, facea o legatura intre vechimea sarbatorii si vechimea datinilor legate de ea, atat de vechi, incat poate unele isi au originile in timpuri precrestine, mostenite de departe, de pe la daci.

Fetele isi pun busuioc sub perna. Vezi de ce chiar daca ar fi asa, tot ar fi greu sa descoperim noi acum fiecare datina de cand si de unde se trage, dar merita sa le cunoastem.  Pentru fetele de maritat, Santamaria este ziua cand isi pot grabi norocul, daca aseaza flori de busuioc la icoana si chiar isi pot visa viitorul, daca le tin noaptea sub perna. Fetele, care in mare taina “vorbesc” cu un baiat, isi pun buisuioc in san, ca el sa le caute, sa le poarte in gand, sa vina si sa le “ceara”. Pentru ca visul lor sa se implineasca, dar si pentru norocul intregii familii, fetele au grija sa aprinda candela din zori si s-o tina tot timpul aprinsa.

Daca se stinge candela acasa, in timp ce preotul n-a terminat sjujba la biseria, este semn rau, pentru toata familia, iar pentru fata maritisul ramane problematic.

Babele cauta leacuri in padure

De Santamaria, babele cauta in padure frunze de leac, dar mai ales navalnicul, o planta tamaduitoare, cam rara, care creste bine ascunsa in locuri umbroase. Superstitia spune ca niciodata plantele de leac nu-si fac asa de bine treaba, ca atunci cand sunt culese in asemnea sarbatoare. Read more

Sub piscurile munţilor Rodna, Maramureş sau Ţibleş dar şi sub dealurile Codru sau pe văile de apă despletite între molcome coborâşuri montane, vei găsi călătorule, câte o biserică de lemn a cărei turlă ţâşneşte spre lumea cerului.

Muntele, în Antichitate, simboliza în acelaşi timp centrul ăi axul universului iar celelalte elemente, cum sunt copacul coloana, stâlpul, săgeata, reunite într-o idee unică sunt definite de-a lungul unui ax ideal sau concret. Cum fiecare ţară îşi are propriul centru, păstrând proportiile, Ţara Maramureşului ar răspunde unei asemenea funcţii prin răspândirea pe teritoriul său geographic a bisericilor unicat, construite din lemn. Mai mult, încă din vremurile străvechi, putem spune că în inima satului clopotniţa,turnul clopotniţă, turla azvârlită spre cer ,răspund aceleeaşi nevoi de ocrotire providenţială.

Multe din mânăstirile şi bisericile ortodoxe , um a fost lăcaşul de cult ortodox de la Barsana, au rezistat presiunilor Bisericii Romei, de la mijlocul veacului al XVl-lea. Poate de aceea, civilizaţiile preelenice au considerat copacul , din care se construiau casele sau obiectele casnice sau de cult, centrul axial, consacrându-i un cult: dafinul lui Apollo, teiul în Germania, frasinul în Scandinavia, smochinul indian în India, bambusul în Japonia şi exemplele pot continua.

Pentru Maramureş, străbunii au ales două esenţe de copaci, pe care i-au considerat înfipţi în mijlocul universului lor: bradul şi stejarul. Într-una dintre cele mai vechi vetre locuite neîntrerupt, descoperindu-se aici obiecte din epoca bronzului şi din perioada romană, atestată documentar din sec. al XI –lea, la IEUD, localitate declarată monument istoric şi zonă protejată, se afla Biserica de lemn, Ieud Deal, construită din lemn de brad în sec.al XIV-lea. In această localitate aflată pe valea Izei se găseşte, aşadar, cea mai veche biserică de lemn din Romania (1364), după unii cercetători, cea mai veche construcţie din lemn din Europa (sec.XIV). Dar ceea ce se consideră o descoperire preţioasă este” Codicele de la Ieud” din 1391, descoperit în podul bisericii , cel mai vechi document scris de mână în limba română cu caractere chirilice. Documentul se află acum la Biblioteca Academiei Române. Biserica este amplasată în zona cea mai înaltă a localităţii iar turla sa zveltă, înaltă de peste 30 de m, scrutează zările.

În inima Maramureşului – sub crestele munţilor Igniş şi Gutâi – la Surdeşti, comuna Siseşti (10 km sud de Baia Sprie) a fost construită în sec.al XVIII-lea o biserică a cărei turlă atinge 54 de metri. Este clasificată Read more

Grigore Leşe este un artist desăvârşit. Dumnezeu l-a înzestrat cu un glas răscolitor, cu talent şi sensibilitate; şi pentru că a socotit, pesemne, că nu i-a dăruit destule, i-a mai dat o minte ascuţită, o seriozitate aproape germanică şi o dorinţă neostoită de autoperfecţionare. Toate aceste calităţi, care foarte rar se găsesc înmănuncheate într-un singur om, fac ca Grigore Leşe să fie o voce unică în spaţiul public românesc. El vine parcă de la începuturile noastre, aducând cu sine toate bucuriile şi durerile acestui neam, toată înţelepciunea acumulată de poporul român de-a lungul existenţei sale.

M-am întâlnit cu Grigore Leşe în urmă cu două săptămâni. Artistul abia venise din Irlanda, de la o şcoală de vară. Am stat de vorbă îndelung undeva, în apropierea Capitalei, pe malul unui lac, sub o salcie bătrână.

Grigore Leşe s-a născut în satul Stoiceni din Ţara Lăpuşului, în judeţul Maramureş. “Tata – Dumnezeu să-l ierte, că s-o dus în Ceea Lume luna ce-o trecut – când se scula dimineaţa mai întâi îşi zicea rugăciunile. (…) Bunica mea, Varvara, mă lua dimineaţa lângă ea şi mă punea în genunchi: “Dragu’ mamii, zi după mine “Înger, îngeraşul meu!” sau “Zi după mine Tatăl Nostru!” Ei mi-au adus în suflet de mic şi această dimensiune întru Hristos. Eu nu puteam fi în afara credinţei!” Grigore Leşe a păstrat rânduiala până în ziua de azi. “Şi-acum spun Tatăl Nostru, Crezul, mă duc la biserică. Da’ când mă duc, ştiu de ce mă duc şi ştiu ce Evanghelie se citeşte în duminica respectivă! Că dacă mă duc la biserică şi după ce vin acasă mă-ntreabă careva “Mă’, ce Evanghelie s-o citit?”, iar eu nu ştiu să-i răspund, ce rost mai are să mă duc la Sfânta Liturghie? Altminteri, mergem doar ca să fim duşi!” Read more

De secole, in prag de an nou, bucovinenii transfigureaza prin masti si jocuri indeletnicirile zilnice, momentele cele mai importante din viata omului (nasterea, casatoria, moartea), ironizeaza prostia si uritul, critica asupritorii si lauda gospodarii de seama ai comunitatii.

O data cu trecerea anilor, masca traditionala bucovineana a devenit obiect de arta si, desi unele semnificatii stravechi au inceput sa dispara din constiinta creatorilor contemporani, s-au pastrat, in mod aproape miraculos, structurile plastice ale fiecarui tip de insemne ceremoniale. Ceata mascatilorPrezenta, in seara de ajun a Anului Nou, a mastilor pe ulitele satelor bucovinene nu este determinata doar de sensul carnavalesc al petrecerii, ci are o motivatie mult mai profunda, convingerea ca respectind si ducind mai departe obiceiurile strabunilor, oamenii vor avea parte, in anul care vine, de holde imbelsugate si livezi rodnice, de sanatate si putere. In satele bucovinene se obisnuieste ca in ziua de ajun a Anului Nou pe ulite sa umble mascatii, intr-o singura ceata, denumita diferit de la o asezare la alta: partie, banda, malanca, hurta etc. Ceata reuneste toate personajele mascate, ursul, capra, caiutii, cerbii, uritii, frumosii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. Read more

Sâmbătă şi duminică, 9 şi 10 iulie 2011, satul Jitcoviţa de lângă oraşul Golubaţ, a cărui cetate medievală stă de strajă la intrarea în defileul Porţilor de Fier ale Dunării, a fost capitala spirituală a românităţii din Balcani căci, la ediţia de anul acesta a Festivalului Internaţional de Folclor ,,JOC ROMÂNESC“ a participat un număr impozant de amatori culturali, membri a 28 de ansambluri folclorice din Serbia, Bulgaria şi România, precum şi iubitori ai folclorului românesc care au venit aci şi de pe alte continente.

Ediţia a V-a a Festivalului Internaţional de Folclor a fost în acest uichend unul dintre cele mai importante evenimente pentru afirmarea identităţii culturale şi religioase a românilor din Valea Timocului. La fraţi lor români de la sud de Dunăre, respectiv din Valea Dunării şi din regiunea Zvižd, respectiv conaţionalii timoceni din Serbia şi Bulgaria, la măreaţa festivitate a romanităţii au venit şi sute de români din Banatul istoric pentru a aduce un elogiu cântecului, dansului şi tradiţiilor strămoşeşti.

Mai precis, în localitatea Jâtcoviţa din comuna Golubaţ din Serbia de Răsărit, un sat mic în care, acum, acasă se găsesc doar 200 de locuitori în timp ce alţi 400 de buni gospodari se găsesc la muncă provizorie în Austria şi Elveţia, s-au întrunit în voie bună circa 2.000 de amatori culturali din trei ţări şi un număr mare de iubitori ai cântecului şi jocului românesc, al tradiţiilor păstrate cu sfinţenie din moşi-strămoşi. Cu ocazia măreţei sărbători au venit acasă şi mulţi locuitori care se găsesc în străinătate, dar şi oaspeţi din ţară şi de peste hotare, precum familia Petrovici care a venit din Australia, special pentru Festival. Read more

Una dintre cele mai importante sărbători populare din Ţara Moţilor a avut loc duminică, la Crucea Iancului din comuna clujeană Mărişel. Moţii de adună în fiecare an la hotarul dintre Mărişel şi Beliş pentru a-i comemora pe eroii căzuţi în Revoluţia de la 1848.

De altfel, în timpul revoluţiei, o armată de “amazoane” din Ţara Moţilor, condusă de Pelaghia Roşu din Mărişel, a apărat spatele armatei conduse de Avram Iancu de un atac prin surprindere al unei oştiri maghiare. De atunci, în conştiinţa localnicilor, Pelaghia Roşu a rămas drept un simbol al eroismului, asemănător cu figura Anei Ipătescu din Revoluţia de la 1848 din Bucureşti.

Un prilej de socializare

Dincolo de comemorarea istorică, pentru moţi, serbarea de la Crucea Iancului este şi un bun prilej de socializare. “Ei încheie înţelegeri pentru cositul care începe în aceste zile şi îşi târguiesc obiectele necesare în gospodărie ori îşi fac provizii cu alimentele aduse de la câmpie”, spune Viorel Pleşa, preşedintele Asociaţiei Pelaghia, care promovează turismul în Mărişel. Read more

Sarbatoarea Sanzienelor este tinuta in fiecare an de ziua nasterii Sf. Ioan Botezatorul. Sanzienele sunt plante cu flori galbene-aurii si placut mirositoare. Cresc prin livezi, pasuni, margini de paduri. Insotite de muzica si chiuiturile flacailor, fetele aduna “florile de Sanziene” in buchete, fac colane si impletesc cununi circulare si cruciforme sau le strang in buchetele. Aceste coronite si buchete sunt aduse in sat, unde sunt asezate pe porti, usi, ferestre, pe suri, pe stupi si chiar in straturile de legume, in credinta ca ele vor ocroti casa si gospodaria de puterea fortelor malefice, aducand totodata noroc, sanatate si belsug oamenilor, animalelor si semanaturilor (vor inflori ca Sanzienele).

Legendele mai spun ca Sanzienele sunt niste fete foarte frumoase, care traiesc prin paduri sau pe campii. In aceasta zi, ele se prind in hora si “dau puteri” deosebite florilor si buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile.

In popor se crede ca si noaptea care precede aceasta zi este magica. Zanele zboara prin aer sau umbla pe pamant, canta si impart rod holdelor, femeilor casatorite, inmultesc pasarile si animalele, tamaduiesc bolnavii, apara semanaturile de grindina.

Daca oamenii nu le sarbatoresc cum se cuvine, Sanzienele se supara, devenind surate bune cu inraitele Iele sau Rusalii, si se razbuna pe femeile care nu tin sarbatoarea. In sate, traditia ii scoate pe tineri la joc si voie buna. Fetele tinere si baietii necasatoriti se aduna la hore.

Read more

“Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase reprezentate de biserică, fără să renunţe la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era esenţial” (Ernest Bernea).

Civilizaţia română sătească” a stat în centrul preocupărilor ştiinţifice ale lui Ernest Bernea, sub toate unghiurile posibile pe care noţiunea de “civilizaţie” le presupune. Pentru Ernest Bernea, “civilizaţia română sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie, plină de bogate învăţăminte. În sat s-a creat şi păstrat până azi viaţa neamului românesc pe toate planurile unei obşteşti trăiri. Aici s-au obiectivat şi orânduit toate produsele creaţiei populare, anonime şi autentice. Civilizaţia română sătească este expresia milenară a experienţei populare rodnice şi mereu reînnoite”. O lume vie, dinamică şi plină de valori autentice aştepta să fie adusă înaintea celor care uitaseră de ea, iar Bernea era convins că ea a fost şi este o cale pentru ca românii să-şi afle propriul mod de a fi în lume.

Persecutat în anii regimului comunist, Ernest Bernea nu a putut publica prea mult înainte de 1990. Abia după aceasta, o serie restitutivă ne-a adus în atenţie un gânditor profund, de mare fineţe. Una din lucrările postume este un mic “digest” intitulat chiar “Civilizaţia română sătească”, în care Bernea sintetizează ideile sale despreunităţile de viaţă tradiţionale ale poporului român, despre familie şi viaţă socială, despre importanţa datinii şi a obiceiului în cultura tradiţională, despre cântecul şi poezia populară, arhitectură şi multe altele. Un capitol este dedicat “Religiei şi magiei” în lumea rurală românească.

Bernea subliniază că “activitatea religioasă este în centrul vieţii satului românesc. Toate celelalte fenomene, atât cele care privesc ordinea materială a lucrurilor, cât şi cele care privesc ordinea lor spirituală, sunt străbătute de religie ca de un fir nevăzut. Toate celelalte activităţi, fie ele artistice, tehnice, juridice, economice, politice sau juridice, sunt judecate şi îndrumate în sensul desfăşurării vieţii religioase”. Prin urmare, în lumea satului românesc, religia nu se rupsese de celelalte activităţi umane, nu devenise autonomă, ci rămăsese în continuare “forţa organizatoare tradiţională de valori”. Read more

De Rusalii, în fiecare an, în satele de pe Valea Someşului, fetele nemăritate participă la o întrecere prin care încearcă să ţină în frâu un bou. Tradiţia spune că cea care reuşeşte să potolească boul se va mărita anul viitor.

În satul clujean Batin, tradiţia „împănatului boului” se păstrează de câteva zeci de ani şi se transmite din generaţie în generaţie. Sărbătoarea începe imediat după ce sătenii ies de la biserică. Feciorii satului împodobesc boul cu flori, în timp ce tinerele fete, îmbrăcate în straie populare, cântă. Acompaniaţi de muzicanţi, căţăraţi într-un car tras de doi boi, feciorii plimbă boul împodobit prin întreg satul. „Aşa e obiceiul, ca boul să fie dus prin tot satul, până în centru, pentru ca toţi să îl poată admira”, a spus Liviu Trif, un bătrânel de 81 de ani.

Alaiul de călăreţi prevesteşte inedita procesiune. Sătenii aleg o fată, care, după părerea lor, ar trebui să se căsătorească. Aceasta, conform tradiţiei, pentru a primi acceptul părinţilor, trebuie să reuşească să ţină în frâu boul împodobit. Read more

Crucile cu basma

Cu blocurile lui triste si vesnic afumate de carbune, orasul Petrosani se termina brusc si fara imaginatie, in chiar locul in care incepe adevarata maretie montana a Parangului si zona mirifica a satelor de ciobani momarlani: Jiet, Salatruc, Iscroni, Slatinoara… E un hotar, o despartitura de lumi, o granita pastorala, marcata dupa obiceiul momarlanilor de o troita, o cruce cu prastila (sindrila) sau, mai rar, de o gomila ciudata – un turtudan, o momarla de lespezi potrivite ritualic unele peste altele, atat cat sa atinga inaltimea unui om.

Catarati pe culmile Parangului, cu grija oilor si cornutelor din palang (stana), momarlanii se poarta dupa cum se simt: liberi si fara nici un amestec cu venitura si barabele din vale. Taciturni si indaratnici in tot ce fac, vor parca sa traiasca altfel decat restul lumii. Isi vad de sarbatorile lor ciobanesti si respecta propriul calendar pastoral, mananca la aproape fiecare masa traditionalul sloi ciobanesc (tocana de oaie), beau ghintura si rachiu ecologic de mere, au grija sa-si scoata turma “la scuteala” de ploaie sau furtuna si, mai ales, grijesc ca ochii din cap mormintele din livada casei, ornand crucile cu ciucuri de lana neagra si baticuri falfaitoare, colorate discret, in nuante inchise, gata indoliate.

Nimeni nu a reusit sa lamureasca pana acum acest ciudat obicei mortuar. Chiar si etnografii cei mai luminati ridica din umeri… Ceva mai intelept, omul de la munte nu-si bate capul cu teorii si explicatii. Continua sa-si pastreze parintii si bunicii langa casa, punandu-le flori pe mormant si alinandu-i in treacat, cand si cand, cu o Read more

Ortodocşii serbează, duminică, la 50 de zile după Paşti, Rusaliile, adică Pogorârea Duhului Sfânt sau Cincizecimea, unul dintre marile praznice împărăteşti ale Mântuitorului, în care a fost alcătuită prima comunitate creştină, nucleul Bisericii de mai târziu.

Duminica Cincizecimii , numită în popor şi Duminica Mare, este sărbătoarea anuală a pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc Faptele Apostolilor şi cu care se încheie descoperirea faţă de lume şi de creaţia lui Dumnezeu.

Sărbătoarea cade întotdeauna la zece zile după Înălţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit şi când evreii îşi serbau şi ei praznicul Cincizecimii. Este, totodată, sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine, pentru că, în aceeaşi zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinism aproximativ 3.000 de oameni, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim, nucleul Bisericii de mai târziu.

Duhul Sfânt, sub chipul unor limbi de foc, a umplut de darurile sale pe apostoli, pentru început aceştia căpătând marea putere de a grăi în limbi străine, necunoscute de ei până atunci. Spre mirarea multor oameni aflaţi în Ierusalim, cei 12 au început să facă învăţătura Mântuitorului cunoscută către neamuri, în diferite limbi, deşi aceşti ucenici erau cunoscuţi de mulţi dintre cei prezenţi ca fiind evrei simpli, în niciun caz preocupaţi de învăţarea limbilor străine (trimiterea Duhului Sfânt peste ucenicii săi o vestise mai demult Mântuitorul).

Când Duhul Sfânt s-a pogorât peste apostoli, aceştia au devenit “preaînţelepţi”, fiind umpluţi de “lumina, râvna şi toate harurile dumnezeieşti”. Abia după acel moment, ucenicii Domnului au ieşit în toată lumea, săvârşind minuni, întorcând pe păgâni de la închinarea idolilor, aducând la credinţă de la oameni simpli la împăraţi. Începutul a avut loc chiar în acea zi a Pogorârii Duhului Sfânt, când, în urma predicii apostolului Petru, 3.000 de “suflete” au crezut în Cristos, alcătuind prima comunitate creştină.

Rusaliile au devenit, pe lângă Paşti, a doua sărbătoare rezervată botezurilor. În ajunul Rusaliilor se ţin Moşii de vară sau de Rusalii – cu târguri unde oamenii găsesc cele necesare pomenilor, dar şi prilej de veselie. Se crede că sufletele morţilor (moşilor), după ce părăsesc mormintele în Joia Mare (cea de dinaintea Paştilor), se preumblă printre cei vii, înapoindu-se la locul lor în Ajunul Rusaliilor. De Rusalii este obişnuit şi faimosul joc al căluşarilor (executat de cete de flăcăi), dans constând din săritul peste foc pentru a scăpa de iele – zâne rele. Read more

Un obicei străvechi a avut loc, luni 2 mai, la românii din Timocul Bulgăresc.

Într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, dincolo de malul românesc al Dunării, undeva ascunsă între dealurile Bulgariei, Valea Albotinei păstrează şoaptele de odinioară ale celor care au luptat şi încă mai luptă, pentru integritatea şi existenţa tradiţiilor poporului român. În perioada sărbătorilor pascale, „rumânii” din această zonă se pregătesc pentru cinstirea celor răposaţi, un obicei care, până nu demult, se mai păstra şi în localităţile mehedinţene.

Preşedintele Asociaţiei româneşti AVE, Ivo Gheorghiev, a declarat pentru Agerpres că în localitatea Albotina, situată în apropierea unei mănăstiri ortodoxe înălţată de domnitorii români, s-au adunt credincioşii din toate satele la horă şi, conform tradiţiei, şi-au jucat morţii. Fiecare cap de familie a purtat în mână fotografia celui trecut în eternitate şi s-a prins în horă întru cinstirea acestuia.

‘Dansul morţilor nu înseamnă pentru noi doar o serbare câmpenească. El vine, spun istoricii, din vremea lui Mihai Viteazul’, a precizat Gheorghiev.

În context, acesta a mai arătat că, în urmă cu peste 100 de ani, în acest loc veneau românii cu hainele răposaţilor, pe care le jucau şi apoi le dădeau de pomană unei rude apropiate, lucru care acum nu se mai obişnuieşte. Read more

Daca aveti vreodata drum in zona Vrancei, opriti-va si in Nereju. Este o comuna cu 4.640 de suflete, situata in apropiere de Lacul Negru. Si intrebati acolo de Pavel Staruiala, Serban Tertiu si Pavel Lupascu. Faceti-le o vizita si cumparati de la fiecare o masca a mortii si un vas de lemn. Ei sunt ultimii trei mesteri care mai stiu secretele confectionarii mastilor, asa cum se faceau si pe vremea dacilor. Iar daca ei se lasa de meserie, un mestesug traditional de-al nostru va pieri.

In Nereju Vrancei au mai ramas doar trei mesteri care mai stiu tainele mastilor mortii din vremea dacilor si secretele confectionarii vaselor din lemn. Moartea unui dac insemna pentru ei un prilej de bucurie, o sarbatoare. Pe fata i se punea o masca antropomorfa din jad sau piatra. Acest tip de masti sunt prezente in mitologia si folclorul romanesc pe meleagurile Moldovei, Transilvaniei, Olteniei, Munteniei şi Dobrogei.

Cei trei mesteri din Nereju sunt ultimii cunoscatori ai tainelor fabricarii faimoaselor masti din vremea dacilor, scrie Aurel Ivan in Ziarul de Vrancea. Unul din cei trei este Pavel Staruiala. Este singurul din Vrancea care stie arta dogariei mici. Bota pentru apa sau coferul din lemn „cu care se duc babele sa ia aghiazma”, cum spune razand batranul Pavel, sunt lucruri care se fac cu migala si putini sunt tinerii care se incumeta sa le lucreze, mai ales daca nu prea castiga bani. „Copiii mei se ocupa cu altceva, cu exploatarea lemnului, dar eu i-am crescut din vanzarea vaselor din lemn. Ei acum imi spun ca vor sa faca bani, nu sa stea ca mine in atelier si sa traga la rindea”, ne-a spus Pavel Staruiala. Batrinul povesteste ca lucreaza in lemn de la varsta de 15 ani. „Tata a murit in razboi, nu am avut de la cine sa invat, dar am furat meseria de la altii. Acum am 82 de ani si nu mai am puterea sa lucrez in dogarie, cum faceam odata”, a mai spus batrinul. Read more