Blog Noua Dreaptă

Daca aveti vreodata drum in zona Vrancei, opriti-va si in Nereju. Este o comuna cu 4.640 de suflete, situata in apropiere de Lacul Negru. Si intrebati acolo de Pavel Staruiala, Serban Tertiu si Pavel Lupascu. Faceti-le o vizita si cumparati de la fiecare o masca a mortii si un vas de lemn. Ei sunt ultimii trei mesteri care mai stiu secretele confectionarii mastilor, asa cum se faceau si pe vremea dacilor. Iar daca ei se lasa de meserie, un mestesug traditional de-al nostru va pieri.

In Nereju Vrancei au mai ramas doar trei mesteri care mai stiu tainele mastilor mortii din vremea dacilor si secretele confectionarii vaselor din lemn. Moartea unui dac insemna pentru ei un prilej de bucurie, o sarbatoare. Pe fata i se punea o masca antropomorfa din jad sau piatra. Acest tip de masti sunt prezente in mitologia si folclorul romanesc pe meleagurile Moldovei, Transilvaniei, Olteniei, Munteniei şi Dobrogei.

Cei trei mesteri din Nereju sunt ultimii cunoscatori ai tainelor fabricarii faimoaselor masti din vremea dacilor, scrie Aurel Ivan in Ziarul de Vrancea. Unul din cei trei este Pavel Staruiala. Este singurul din Vrancea care stie arta dogariei mici. Bota pentru apa sau coferul din lemn „cu care se duc babele sa ia aghiazma”, cum spune razand batranul Pavel, sunt lucruri care se fac cu migala si putini sunt tinerii care se incumeta sa le lucreze, mai ales daca nu prea castiga bani. „Copiii mei se ocupa cu altceva, cu exploatarea lemnului, dar eu i-am crescut din vanzarea vaselor din lemn. Ei acum imi spun ca vor sa faca bani, nu sa stea ca mine in atelier si sa traga la rindea”, ne-a spus Pavel Staruiala. Batrinul povesteste ca lucreaza in lemn de la varsta de 15 ani. „Tata a murit in razboi, nu am avut de la cine sa invat, dar am furat meseria de la altii. Acum am 82 de ani si nu mai am puterea sa lucrez in dogarie, cum faceam odata”, a mai spus batrinul. Read more

Momârlanii, populația refuzată de dicționar

Și-au transformat porecla în nume și trăiesc după reguli ancestrale. Își îngroapă încă morții în grădină, ca să fie mai aproape de sufletul și locul de veci al decedatului, iar pentru ei proprietatea este sfântă. Îi definește un singur cuvânt: momârlanii, populația băștinașă din Valea Jiului, pentru care nu e încă loc în dicționare.

La început se numeau jieni, dar în timpul ocupației austro-ungare au căpătat porecla de momârlani. Și așa le-a rămas numele. Sunt mândri de el, chiar dacă le-a fost dat de „barabe”, adică venetici pentru cei neobișnuiți cu regionalismele din această zonă a țării.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, momârlan este desemnat încă un „om prost, necioplit, bădăran”. Și asta a și însemnat la început, dar chiar și oamenii locului din Valea Jiului au uitat de mult de vechea denumire de jieni, care desemna populația dintre Jii.

Practic, austro-ungarii le-au spus „maratvanyi”, ceea ce înseamnă „rămășiță, resturi”, dar dacă la început se supărau când cineva îi striga după „poreclă”, acum își umflă pieptul cu mândrie când spun că sunt „momârlani”, urmașii direcți ai dacilor liberi.

„Cu momârlanii să vă spui cum e. Când a fost cu austro-ungarii și au venit multe barabe, cum le spunem noi celor care sunt veniți din altă parte, ne-au dat o denumire ungurească nouă, băștinașilor, dar, ca să fie așa, mai românește, ne-au zis momârlani. La început ni se spunea jieni, că suntem de pe Jii, și pe urmă momârlani. Când au venit ungurii, bărbații erau tunși așa, cu castronul în cap, și purtau mustețe, și au zis că-s mai urâți… Şi probabil din cauza aia ni s-a spus așa. Ne-au zis în batjocură așa, ziceai că ne batjocoresc, dar acum toată lumea știe de momârlani, nimeni nu mai zice jieni. Acum, că am ieșit în lume, ne este mai ușor să trecem peste faptul că eram batjocoriți. Dar la început nu ne cădea bine. Dacă ziceai la unul că e momârlan, venea după tine cu o boată și-ți lungea vreo câteva pe spate de nu știai cum te cheamă. Le era ciudă când le ziceai momârlani. Ei, acuma nu. Le place”, povestește în dulcele grai momârlănesc Lucreția Marinesc, pentru care păstrarea tradițiilor este literă de lege.

Cu mortul în grădină

Încet-încet, s-au întrepătruns cu „barabele” și au apărut chiar și căsătorii mixte, chiar dacă timid, dar totul până la obiceiuri. Pentru momârlani, mortul se plânge în continuare acasă și se îngroapă tot în grădină, așa încât în orice moment să poată avea cineva grijă de mormântul celui drag trecut în lumea umbrelor.

„Așa ne place nouă. Să fim aproape de cei dragi. La cimitir nu e timp mereu să te duci, că e departe. Așa, în curte pun flori, îl îngrijești”, explică Lucreția Marinesc. Iar mama ei, Nistora Marinesc, o femeie de 82 de ani cu un spirit extrem de tânăr, adaugă: „La cimitir îți ia bani. Așa, fiecare în grădina lui. Poate unul e mai lipsit, nu are bani pentru locul de veci. Dar așa, fiecare dintre momârlani are grădina lui. Oamenii veniți din alte părți, săracii, se îngroapă la cimitir”.

Legenda movilelor

Şi tot legat de momârlani DEX-ul mai păstrează o denumire: moviliță de pământ făcută de râme, ori mănunchi de paie sau de zdrențe care se pune ca semn de hotar sau ca sperietoare pe un teren cultivat.

Iar oamenii locului spun că există un dram de adevăr în această privință. De fapt, cu această zonă sunt asociate „momâile” care împânzesc dealurile și munții, despre care unii spun că ar exista de pe timpul dacilor. Localnicii spun că, deși nu există o datare strictă a lor, momâile sau gomilele, cum se mai numesc, sunt niște ridicături de pământ sau pietre care stabilesc granițele fie între munți, fie între locurile de pășunat.

Lucru de înțeles, fiindcă, pentru oamenii locului, pământul, sau, mai bine spus, apartenența la un anume loc este sfântă. Bătrânii vorbesc despre încăierări sângeroase și chiar despre omoruri comise cu ani și ani în urmă, când momârlanii erau atât de încrâncenați, încât căsătoriile nu se făceau nici măcar între sate, ci totul rămânea între granițele imaginare ale aceleiași comunități.

Şi tot despre momârlani s-a mai spus că, la început, ar fi locuit în peșteri sau bordeie săpate în pământ, dar resping categoric această legendă și se mândresc cu faptul că sunt oameni gospodari, crescători de animale, în special de oi.

Sunt oameni mândri și hotărâți, iar la ei o vorbă odată spusă nu mai poate fi luată înapoi. Au trecut prin toate, s-au adaptat, dar încă într-o lume a lor, aproape închisă pentru „barabe”.

Portul care-i diferențiază de barabe

De fapt, în satul tradițional, momârlanii își produceau cam toate cele necesare traiului în propria gospodărie, dependența de oraș fiind aproape inexistentă. Alimentele și îmbrăcămintea erau făcute chiar în gospodărie, iar în satele vechi era cam tot ceea ce trebuie, inclusiv ateliere de tâmplărie, fierărie și cojocărie. Existau și cazuri în care un om le știa pe toate, de la păstorit la potcovit sau de la construcția de case la medicină empirică, de exemplu.

Chiar și astăzi, momârlanii reușesc să-și păstreze tradițiile, în ciuda faptului că lumea în jurul lor se schimbă. Chiar și acum, femei și bărbați deopotrivă coboară cu laptele agale, printre mașini, călare pe un mândru cal, cu desaga în spate. Iar casele lor sunt construite, în general, pe dealuri cât mai înalte sau cât mai greu accesibile, locuri izolate unde nu trebuie să ajungă oricine.

Şi țin cu sfințenie la portul lor tradițional, un amănunt extrem de important care îi diferențiază de cei care au venit pe pământurile lor. Un port transmis din moși-strămoși și pe care fiecare familie îl ține la loc de cinste. Costume vechi poate de 100 de ani, pentru că, din păcate, acum codanele nu mai cos nici ițari și nici cămăși, și pe care tinerii îl îmbracă din ce în ce mai rar.

Bătrânii se tem însă că tradiția nu va fi dusă mai departe de cei tineri, care au dat deja ițarii pe straie tradiționale și calul pe mai mulți cai-putere.

„Noi încă mai păstrăm tradițiile, dar generațiile astea care vin din urmă nu prea. Deci generația care vine după mine… nimic. Nici costume, nici tradiții. Numai dacă reușim să ne implicăm mult să păstrăm tradiția, că de asta am făcut și filmări, pentru că orișiunde în lume ne putem mândri, pentru că sunt rădăcinile noastre, de care nu ne putem lipsi. De acolo ne tragem. Trebuie să le păstrăm cu sfințenie, cum le-au păstrat și bătrânii noștri”, mai spune Lucreția Marinesc.

Muzeul din curtea momârlanilor

La păstrarea tradițiilor s-au gândit Petru Gălățan și Lucreția Marinesc când au transformat vechea casă bătrânească într-un muzeu al portului popular și al tradițiilor momârlănești. O promisiune făcută mamei adoptive a bărbatului s-a transformat într-un muzeu unic, ce găzduiește piese de o valoare inestimabilă. O colecție impresionantă, care vorbește despre momârlani și care i-a impresionat pe străinii ce au vizitat-o.

„Bărbatul meu este înfiat aici, la căsuța aceasta, de o mătușă. Când s-a îmbolnăvit, mătușa a zis că, după ce n-o mai fi ea, căsuța ei o să fie stricată și se alege praful din ea. Atunci i-am spus nu numai că nu o să o stric, dar fac și un muzeu. O să adun tot felul de costume, de obiecte, cu ce vă foloseață în timp”, povestește Lucreția Marinesc. Şi așa a și fost. Colecția a fost adunată într-o casă bătrânească ce ar putea oricând să fie expusă la un muzeu al satului, pentru că are peste 100 de ani, Muzeul găzduiește vechi costume populare, dar și unelte folosite în gospodărie sau în activitățile agricole și de creștere a animalelor.

„De șase ani, de când am amenajat muzeul, am început să adun obiecte, să cumpăr, că nu mi le dă nimeni degeaba, cum am putut ca să pot să le strâng. Le-am păstrat ca și cum ar fi într-o ladă de zestre. Numai costume populare am 80, dar nu le-am expus pe toate, pentru că nu am avut loc. E, de fapt, mai mult o expoziție decât un muzeu. Dar aș vrea să mă extind”, mai spune gazda noastră, care la început nu a fost înțeleasă nici de vecinii de la care cumpăra obiectele vechi ce urmau să fie expuse.

Abia când proiectul a prins contur, momârlanii și-au dat seama că cineva le va duce tradiția mai departe, măcar și numai expusă într-un muzeu amenajat într-o veche casă bătrânească.

Sursa: Ziarul Timpul

Simplitate, bun gust, pasiune pentru tradiţie, fascinaţie pentru lumea satului de altădată, o enciclopedie în materie de etnografie. Aşa ar arăta, fără exagerări, portretul Angelei Paveliuc Olariu, un om devotat unei meserii care se confundă cu viaţa însăşi, trăită într-un alt timp, cu alţi oameni, cu alte repere şi cu tot ce-a avut poporul ăsta bun, curat, autentic.

V-aţi petrecut copilăria în lumea fabuloasă a satului de demult. În ce măsură universul acela a influenţat preocupările dumneavoastră de mai târziu?

M-am născut în Basarabia, în comuna Ţipleşti, nu departe de Bălţi. Tata a făcut studiile teologice la Cernăuţi şi a fost numit preot acolo. Am ajuns la Corni, lângă Botoşani, după refugiu. Tata, ca preot refugiat, cu foarte mici posibilităţi materiale, a cumpărat cu greu o casă mică, veche de o sută de ani. Aşa că eu copilăria mi-am petrecut-o într-o casă tradiţională, aşa cum o numesc eu acum, ca etnograf. O casă cu două camere şi tindă la mijloc, având în camera de locuit vatra, cuptorul cu horn şi plita. Iar după cuptor, un spaţiu minunat, unde mă retrăgeam când primeam câte o pedeapsă binemeritată. Acesta este tabloul pe care-l păstrez în amintire: acea casă cu nişte camere modeste, cu nişte geamuri mici, prin care de-abia pătrundea lumina, cu vatra care ocupa un sfert din încăpere. Acolo îmi erau părinţii, acolo am fost înconjurată de dragostea adevărată, acolo, la lumina unei lămpi cu douăsprezece focuri, îmi citea tata din isprăvile lui Creangă, pe care, apoi, le mai repetam şi eu, acolo erau iernile acelea de basm. Aşadar, îmi amintesc cu multă plăcere de tot ce înseamnă viaţa la ţară, cu toate frumuseţile şi cu toată poezia ei.

Ca etnograf de mai târziu, lucrul acesta m-a ajutat, pentru că am înţeles foarte bine lumea satului, iar când am poposit, în cercetările mele, în toată România m-am simţit ca acasă. Read more

Sursa: Eternul Maramureş

Maramureşul istoric, zonă pe care marele poet şi publicist român Ioan Alexandru o numea, în 1977, în „Luceafărul”, cununa României, este cunoscut românilor mai ales datorită obiceiurilor şi portului unice. Totodată, amănuntele trecutului acestei părţi a României rămân necunoscute. De exemplu, nu mulţi cunosc faptul că sintagma „Maramureşul istoric” face trimitere la un teritoriu din care doar o treime se află în prezent în componenţa statului român, celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina.

În numărul 2 al revistei „Dosarele Istoriei”, din anul 2003, Cristina Ţineghe, pe atunci arhivist drd., Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, iar în prezent director al Direcţiei judeţene Ilfov a aceleiaşi instituţii menţionează că „dezmembrarea Maramureşului istoric reprezintă, în mare măsură, rezultatul deciziilor luate la Conferinţa de Pace de la Paris, for care a avut ca scop rezolvarea multiplelor probleme legate de dispariţia legică a Imperiului Austro-Ungar şi apariţia statelor naţionale”. Totodată, autoarea articolului din „Dosarele Istoriei” subliniază că rămâne deocamdată o dilemă cum a fost posibil ca Maramureşul pur românesc din secolul al XIV-lea să aibă, în secolul XX, o structură etnică majoritar ruteană. „Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”

Sărind puţin peste evenimentele care au avut loc de-a lungul timpului, aflăm că delimitarea frontierei româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România şi Cehoslovacia”, prin care graniţa se stabilea pe Tisa. Pentru Read more

Odată cu sosirea primăverii tradiţionala sărbătoare de Mărţişor a adunat recent în raioanele Hloboca şi Noua Suliţă, iar ieri, 6 martie, la Cernăuţi, talente din satele româneşti din regiune şi oaspeţi din România şi Republica Moldova.

Peste tot au fost spectacole bine organizate şi apreciate mult de public. Artiştii amatori au adus în scenă piese de diferite genuri din folclorul autentic românesc: doine, cântece populare, dansuri vechi păstrate de la străbuni. Totodată s-au prezentat deosebit colectivele corale de la bisericile din Iordăneşti şi Hruşeuţi, iar cei de la „Dragoş Vodă” au deschis manisfestarea. N-au lipsit nici muzica uşoară şi dansurile moderne, interpretate cu succes de tineri interpreţi.

Oaspeţii de la Palatul copiilor din Rădăuţi ne-au încântat prin virtuozitatea şi conţinutul profund şi variat al programului prezentat. Venită pentru prima dată la Cernăuţi, fiind invitată de UI „Comunitatea Românească din Ucraina”, doamna Raisa Bârnaz de la Orhei, Republica Moldova, a adus clipe de neuitat publicului bucovinean: romanţe de suflet, doine şi cântece populare deosebite, iar „Ciocâlia” interpretată la voce a ridicat sala în picioare.

Ne-au onorat cu prezenţa doamna Tatiana Popa, Consul General al României la Cernăuţi şi domnul Mircea Irimescu, deputat în Parlamentul României, oficialităţi ale puterii reprezentative şi executive locale, oaspeţi.
Doamna Aurica Bojescu, consilier şi deputat în Consiliul regional Cernăuţi, a prezentat un cuvânt de salut din partea domnului Ion Popescu, deputat în Parlamentul Ucrainei şi vicepreşedinte al AP CE, iar la Hliboca şi Noua Suliţă din partea dumnealui ca autor au fost înmânate tuturor colectivelor artistice studiul „Românii din Ucraina”.

Aceste întâlniri de primăvară ne-au convins încă o dată despre însemnătatea limbii, istoriei, culturii, tradiţiilor la păstrărea identităţii unui popor.

Sursa: TimocPress

Chiar dacă oficial arta olăritului nu face parte din atât de mediatizatul “brand de ţară”, ceramica din vetrele noastre de tradiţie constituie unul dintre principalele elemente prin care turiştii străini reuşesc să identifice spaţiul românesc. Vasele de Baia Mare, de Horezu sau de Rădăuţi stârnesc în continuare emoţii printre vizitatorii standurilor de la târgurile de profil din străinătate. Explicaţia: lucrul făcut de mâna omului, respectul pentru autenticitate şi strădania de a menţine meşteşugul aşa cum era practicat el acum câteva sute de ani. Şi mai avem ceva ce olarii din alte zone ale Europei n-au reuşit să păstreze: legătura cu pământul din care se zămislesc vasele.

De zeci de ani, încă din manualele şcolare, aflăm că România este o ţară de invidiat. Avem locuri minunate de vizitat şi tradiţii pe care Europa le-a abandonat de multă vreme. Şi totuşi, în ciuda acestor avantaje, rămânem o ţară al cărei potenţial turistic nu este exploatat nici pe jumătate. E drept că nu ne putem mândri cu o infrastructură normală, că nu avem căi acceptabile de acces, aspecte esenţiale când vine vorba de dezvoltarea turismului. Avem goluri imense şi atunci când vine vorba de promovarea României peste hotare. De ani buni se întocmesc proiecte şi se cheltuie imens pe un concept intens mediatizat, “brandul de ţară”, ale căror rezultate, în mod practic, nu se văd. Nu e treaba noastră să analizăm dacă acest brand cuprinde elementele cu adevărat caracteristice nouă, românilor, prin care ne putem distinge şi particulariza în marea familie europeană. Dar, pentru ca turiştii străini să aibă temei în a alege România ca destinaţie turistică, poate că ar fi bine ca acesta să pună mai mult accent pe elemente ce ţin de structura noastră tradiţională: obiceiuri vechi, meşteşuguri, artă populară. Iar dacă mergem şi mai departe, poate că din acest faimos brand de ţară n-ar trebui să lipsească olăritul, o îndeletnicire care, în spaţiul european, tinde astăzi să părăsească liniile tradiţionale şi să împrumute tot mai mult din influenţele modernismului sau chiar să dispară.

Conform unei definiţii clasice, brandul nu e “ceea ce spui tu că eşti, ci ceea ce spun alţii despre tine”. Vasele olarilor noştri spun de multă vreme, peste hotare, povestea ţării din care provin şi nu e de mirare că prin acest meşteşug suntem Read more

Pentru a păstra şi a promova tradiţiile naţionale, pe data de 1 martie, membrii Mişcării Naţional-Creştine Noua Dreaptă au desfăşurat în mai multe raioane ale Basarabiei campania „Dăruieşte un Mărţişor”. Sute de mărţişoare au fost dăruite prin liceele, facultăţile şi străzile localităţilor aducând bucurie şi zâmbete pe faţa oamenilor.

Biroul de Presă al Mişcării Naţional-Creştine Noua Dreaptă

Mărţişorul, prezentat la măsurătoarea oficială de manechinul român Alexandra Benta, a fost realizat din coral roşu, jad, agat, perle şi cristale, montate pe pene de struţ, de păun şi dantelă. Măsurătoarea oficială a avut loc acum câteva zile în oraşul Glendale din statul Arizona.

Românul Adrian Haiduc a mai realizat un record anul trecut, cel pentru lansarea de la cea mai mare înălţime a unei colecţii de bijuterii. Colecţia sa ‘Men’s on Air’ a fost lansată anul trecut deasupra aeroportului Ghimbav, cu participarea a 11 paraşutişti care s-au lansat din avion purtând bijuteriile designerului român.

“Dorinţa noastră a fost să exprimăm în acest mărţişor tendinţele anilor ’60, care sunt reprezentate de dantelă, şi ale anilor ’70 – prin utilizarea penelor. În ţara mea de origine, 1 Martie simbolizează sosirea primăverii, iar mărţişoarele oferite sunt considerate aducătoare de noroc. Doresc să combin arta şi tradiţiile româneşti pentru a le promova în ţara mea adoptivă, Statele Unite”, a declarat Haiduc.

World Records Academy (Academia Recordurilor Mondiale), cu sediul la Miami, este cea mai mare organizaţie care omologhează recorduri mondiale.

În ultimii ani, au fost omologate aproximativ 60 de recorduri mondiale româneşti. Printre cele mai populare au fost cel realizat de micuţa Cleopatra Stratan (Cea mai de succes tânără interpretă), Cei mai de succes antrenori (Mariana Bitang şi Octavian Belu), Cea mai mare clădire administrativă (Palatul Parlamentului), Cei mai înalţi pantofi (realizaţi de designerul Mihai Albu) şi Cel mai lung şir de pizza. Read more

Obiceiul Mărţişorului intermediază, prin mijloace rituale, trecerea de la iarnă spre (primă)vară. El constă din câteva componente relaţionate între ele, fiecare având funcţii concrete ce conlucrau armonios pentru a se atinge condiţia rituală necesară trecerii unui important şi dificil prag temporal.

Până la mijlocul secolului al XX-lea, sărbătoarea cunoscută acum sub numele de Mărţişor era numită în uzul popular al satelor din Moldova mai frecvent Mart, dar şi Marte, păstrând apropierea fonetică de numele zeului roman Marte, de la care îşi trage numele şi luna martie. Perioada dintre 1 şi 9 (12) martie este cunoscută la români sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Pe vremuri, unele dintre aceste zile erau „specializate”. Astfel, pe 1 martie se ţine Baba de primăvară sau Baba semănatului, pe 2 martie era Baba de vară sau Baba muncii de vară, în vreme ce ziua de 3 martie era consacrată prin tradiţie Babei de toamnă sau a culesului. Se credea că aşa cum vor fi cele trei zile aşa urmau să fie şi cele trei anotimpuri. Alteori, primele patru zile închipuiau toate cele patru anotimpuri.

Potrivit etnologilor, ziua de 1 martie avea valoare de omen, ca ziua de Crăciun şi ca cea de Anul Nou: „Când ajungeam la întâi mart se chema că asta-i Odochia, Baba Odochia. Dimineaţa ne sculam şî începem 12 lucruri, ca la Crăşiun” (informaţie de teren din Republica Moldova culeasă de Varvara Buzilă). Ziua Babei Dochia trebuia neapărat să fie ţinută, prin unele locuri numai torsul fiind permis. Prin alte părţi era strict interzisă şi această treabă de teama ca nu cumva „peste vară puii să se înece în treucă”. Unele femei credeau că fierbând bostan alb şi dându-l de pomană de sufletul Dochiei mai puteau munci şi altceva. Fetele mari care nu-şi doreau soacre rele se sileau din răsputeri să nu muncească deloc pe 1 martie. Oricum, motivaţia celor care nu lucrau în această zi era aceea că altfel Baba Dochia s-ar fi mâniat şi mai tare, scuturându-şi cojoacele vreme de nouă (sau 12) zile la rând! Read more

Obiceiul martisorului, simbol ancestral al unui vechi scenariu de innoire a timpului in pragul primaverii, este legat, conform traditiei, de momentul mortii si nasterii simbolice a unei zeitati feminine autohtone – Baba Dochia.

Martisor este si denumirea populara a lunii martie, luna inceputului de an agrar.

Obiceiul martisorului s-a pastrat pana in zilele noastre dar nu la cotele sensibilitatii de alta data.

In credinta populara martisorul simbolizeaza funia anului care aduna, prin impletirea celor doua fire, cele 365 de zile calendaristice. Culorile alb si rosu reprezinta cele doua anotimpuri opuse, iarna si vara, in vechile societati traditionale fiind cunoscute doar aceste doua anotimpuri de baza, primavara si toamna fiind considerate a fi doar anotimpuri de trecere.

Conform credintelor bucovinene, martisorul este firul zilelor din an tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile pe munte, asemanator firului vietii omului tors la nastere de catre ursitoare. Culoarea alba reprezinta frigul iernii ce se incheia iar cea rosie caldura verii ce urma in mod firesc in calendar.

Semnificatia martisorului s-a diminuat odata cu trecerea anilor. In trecut, el era confectionat de catre mame, care adaugau la snurul bicolor, impletit din fire de lana (stramatura), cate o moneda de argint sau chiar de aur si-l legau la mana copiilor in dimineata zilei de 1 martie, inainte de rasaritul soarelui. Read more

Dragobetele se sărbătorește pe 24, 28 februarie sau la 1, 3 și 25 martie, aceste numeroase date fiind cauzate de confuzia dată de cele două calendare (iulian și gregorian). Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară. Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”. În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeu confirma 1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele.

Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară.[9] Dacă se găseau și fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce. Se luau de frați și de surori și fără ritualul de crestare a brațelor, doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrățeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăț pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian. Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele.” Read more

Autor: Păduraru’-ND Cluj

Ce simtim noi Romanii cand se aduce in discutie tematica traditiilor nationale? Raspunsul ar fi trairea a peste 2000 de ani de fapte de vitejie si hori mandre pe care strabunii nostri le-au incrustat in lemn, in felul lor de a trai, a gandi si a pretui , invesmantati in straie ce reflecta nimic altceva decat tarie , coloana vertebrala si privirea demna a lui Burebista. Toate acestea materializate in port, obiecte si valori spirituale in slujba Lui Dumnezeu.

Din pacate insa , raspunsul actual ( al tinerilor mai ales) se rezuma la termenul „disparitie”, ceea ce dispare fiind ceva rusinos, invechit, cu care nu ne putem afisa in anturajele mondene, „normale”, mancate de o modernitate prost inteleasa. Acest fel de a raspunde face trimitere la acei bieti spalati pe creier, asa zisii etno-masochisti, care rod ca omizile la radacini stejarul falnic al neamului.

Acest tineret nu are insa nicio vina, deoarece ei sunt rezultatul bine cunoscutelor politici de globalizare, americanizare, politici care implica distrugerea neamurilor prin indobitocirea si amestecarea oamenilor. Primul pas spre aceasta degradare a fost urbanizarea fortata de sub regimul comunist, cand oamenii erau smulsi din vetrele stramosesti si trantiti in blocuri, schimbandu-li-se astfel modul de viata si codul de valori. Ei ajunsi in bloc, s-au rupt de traditie pe jumatate; copii lor insa s-au rupt de tot de traditie, au crescut “goi” si s-au identificat cu tot ceea ce au prins din zbor, elemente reziduale din alte culturi de plastic; de aceea, practic ei nu sunt romani, ci doar vorbitori de limba romana si purtatori de cetatenie. „Botezul” lor intru nationalism a avut ca mijlocitori guma americana , Coca-Cola si hainele universale, ci nu branza romaneasca, mamaliga si portul popular. Lucru de inteles, deoarece traditiile romanesti se leaga de un mod anume de viata: cel de la tara-din sate, catune, unde s-a nascut eternitatea, si nu zidurile urbelor care au fiintat istoria cronologica si chinuitoare. Deci atunci nu putem vorbi, logic , de pastrarea traditiilor in mediul urbei, plin de dezradacinari si materiale plastice. Read more

Ţăranii și agricultura la români au fost de când e lumea și pământul precum părinții, care și-au sacrificat viața pentru copiii fără memorie și recunoștință, convinși că facerea de bine nu trebuie să rămână nepedepsită.

În condițiile în care democrația se rezumă la a face ce vrea fiecare și la schimbări rapide și demolatoare ca un tsunami, structurile rurale au dispărut.

Se înlocuia o lume cu alta, iar România a fost cuprinsă de haos. Țara, oaie rătăcită fără apărare în drumul haitelor de lupi. Primele victime în acest război au fost unitățile agricole, fostele C.A.P.-uri și I.A.S.-uri, calificate drept comuniste și ceaușiste și decapitate de tot ce aveau mai statornic și nu avea nicio legătură cu politica.

Peste noapte, a început împărțirea vacilor și cailor, a oilor și porcilor, a tractoarelor și a remorcilor. Culmea: plugurile, grapele, semănătorile, instalațiile de fertilizat și ierbicidat au fost abandonate de parcă nimeni nu vroia să facă agricultură.

A urmat demolarea construcțiilor de toate felurile, de parcă și ele erau comuniste și ceaușiste. A luat fiecare ce i-a căzut la tragerea la sorți: unul o ușă, altul o fereastră, o căruță de cărămizi sau cinci aripi de ploaie. Fără avioane și bombe, fără tunuri de mare calibru, agricultura românească a fost nimicită din temelii. A urmat împărțirea pământurilor și dizolvarea S.M.A.-urilor. În primăvara lui ‘90, dar mai ales în ‘91, mai bine de jumătate din cele aproximativ 10 milioane de hectare agricole au rămas pârloagă. Read more

Cartea „Timoc. Lumea de dincolo“, editată de ICR, îmbină interesul documentar cu expresivitatea artistică. Ritualurile funerare ale românilor de la sud de Dunăre sunt surprinse, prin lentila aparatului foto, de un „ochi“ care nu uită niciodată de natura artistică a fotografiei.

Albumul editat la sfârşitul anului trecut de Institutul Cultural Român vine în prelungirea expoziţiei „Timoc – Lumea de dincolo”, a fotografului Marius Olteanu, care a fost prezentată de acelaşi ICR la Librăria Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român de-a lungul lunii mai 2010.

Este vorba despre o serie de fotografii făcute în comunităţile de români din Timocul sârbesc, care descriu momentele legate de înmormântare: ritualuri funerare, procesiuni funebre, tradiţii legate de doliu, dar nu numai. Şi liniştea aşteptării „marii treceri” este surprinsă aici, majoritatea covârşitoare a „eroilor” acestor fotografii fiind oameni vârstnici. Fie că sunt legate propriu-zis de momentele funerare sau nu, toate instantaneele au o pronunţată dimensiune spirituală: nu numai prin legătura cu Biserica (sunt prezente şi detalii ale sărbătorii Paştelui), ci prin aerul de solemnitate tragică pe care-l inspiră. Read more

Timpul magic al sărbătorilor de iarnă deschide larg porţile unei bucurii necumpătate. Oamenii, bradul, strada, oraşul se înnoiesc şi se îmbracă frumos, de sărbătoare. Cu cozonaci, piftii, cârnaţi şi caltaboşi, cu sarmale, jumări, tobă şi ţuică fiartă, cu mere şi colaci, gospodarii sunt pregătiţi să-i primească aşa cum se cuvine pe Moş Ajun, Moş Crăciun şi Anul Nou, dar şi pe micii şi marii colindători. În cinstea Naşterii Mântuitorului, fiecare şi-a primenit casa, trupul şi sufletul.

E vremea florilor dalbe de măr şi a lui leru-i ler.

Încă de la Moş Nicolae, copiii şi-au pregătit traistele şi au repetat cântecele Moşului Ajun şi ale Bunei-Dimineţi, tinerii şi-au împodobit costumele pentru Plug, Urs, Vicleim (Viflaim), Capră sau Irozi, pentru că ei vor colinda uliţele satului şi blocurile oraşelor pentru a ura oamenilor spor, dragoste şi an bun. Obiceiurile de iarnă s-au păstrat în toate localităţile româneşti. Chiar dacă în unele zone acestea şi-au pierdut din strălucire şi festivism, în altele au fost recuperate printr-o strădanie spontană ori impusă, de cele mai multe ori, de comercial şi agroturism. Însă, în satele moldoveneşti, din Vrancea până la Suceava şi Botoşani, în cele din Transilvania – Maramureş, Ţara Moţilor, Mărginimea Sibiului etc. -, dar şi pe alocuri, prin Muntenia şi Oltenia, acolo unde alteritatea nu s-a impus în detrimentul identităţii, colindele sunt adevărate festivaluri zgomotoase şi colorate, o pecete unică şi inconfundabilă a iernii. Aceste ceremonialuri publice sunt ritualuri lustrale, menite a “şterge” praful anului ce se duce şi a curăţa drumul celui nou, care se naşte. Sigur că este un amestec de profan şi sacru, de datini păgâne şi creştine, pentru că istoria a trebuit să înregistreze într-un fel întâlnirea dintre tradiţia politeistă şi cea monoteistă. Uratul cu Pluguşorul şi Buhaiul, cu Capra, Ursul, Căiuţii, Jienii, Arnăuţii, Frumoşii şi Urâţii, Moşii şi Babele, Steaua, Viflaimul şi Irozii dau seamă de aceste intersecţii spirituale, acceptate şi asumate firesc şi voluntar.

Morlacii au dus Viflaimul în Italia

Studiile etnografilor vorbesc despre răspândirea obiceiurilor de iarnă dincolo de graniţe, în regiunile populate de vechii vlahi sau aromâni. S-au descoperit astfel mici dramatizări ale Viflaimului şi Irozilor şi în datinile de sfârşit de an din Italia, Croaţia, din sudul Dunării, acolo unde trăiesc istroromâni şi macedoromâni. M. Cossar, un folclorist italian, spune că Viflaimul şi Irozii au fost aduşi în Peninsulă de tracii creştinaţi ce au fugit din faţa slavilor în secolul al X-lea, ajungând până în Croaţia de azi, aflată atunci sub stăpânirea Italiei. Morlacii, cum se numeau acei români, au luat cu ei şi aceste tradiţii. Un argument este obiceiul de a-i răsplăti cu mere pe colindători – practică folosită şi de istroromâni – colaci (numiţi şi colindeţi, despre care se spune că au puteri magice), nuci, mere, pere sau bani. Conform folcloristului Teodor Burada (1839 – 1923), la istroromânii din Croaţia, când se năştea un copil, i se punea în gură o bucăţică de măr înmuiat în vin, pentru ca acesta să fie voinic şi vesel. De asemenea, când se ducea copilul la biserică, pentru a-l boteza, se umplea un paner cu diferite bucate, şi una dintre rude purta panerul până la lăcaşul de închinare, “pentru ca viaţa pruncului să fie îmbelşugată”. Tot astfel, în Ajunul Crăciunului, mesele sunt pregătite cu nuci, covrigi şi mere pentru a le oferi în dar micilor cete de colindători care vestesc Naşterea lui Iisus Hristos. Read more

Noua Dreapta la Targu Mures de Ziua Nationala. Daca anul acesta ai stat deoparte, vino alaturi de noi la anul!   

Porcul şi mistreţul apar în vestigiile artistice descoperite în vechile teritorii ale tracilor. Se presupune că la 20 Undrea geto-dacii aveau un ritual privind sacrificarea porcului şi că romanii au moştenit obiceiul. Chiar şi denumirea de 20 Undrea ce apare în calendarul popular de Ignatul porcilor, Ignatul sau Inatoarea se explică prin heneti, atestat ca trib trac, ce se traduce prin „scufundarea în apă”, „purificare”, „jertfă”.

Ignatul apare ca o divinitate solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teoforul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (Ignis = foc) este o practică preistorică care supravieţuieşte în ţinuturile româneşti extracarpatice. Perechea lui feminină, Inatoarea, este de asemenea asociată cu focul şi rugul funerar.

Legenda lui Ignat

Ignat, care era cam slab de braţ scapă securea, înainte să sacrifice porcul, în capul tatălui său. Tatăl moare iar Ignat, cuprins de disperare fuge în lume să-şi caute izbăvirea. Reuşeşte să se împace cu propria conştiinţă şi cu Dumnezeu, fiind promovat la rangul de Sfânt.

Sacrificarea porcului

La sate, tăierea porcului este prilej de bucurie şi de petrecere. Obiectiv vorbind, nu este vorba de orgii sângeroase ci de un prilej de reunire a micilor comunităţi de la sate, de celebrare a bunăstării, ajutare a celor săraci prin pomană şi de urări de bine. Se prăjeşte carnea proaspătă, se mănâncă şorici, se destupă sticle de vin sau ţuica din care sunt cinstiţi vecinii şi cei ce au ajutat la spintecare, se face o pomană a porcului cu bucăţi de carne gătite, cu cârnaţi proaspăt făcuţi. Read more

Lazile de zestre, dulapurile, blidarele, leoscarele, culmile de pat etc., aceste obiecte pline de farmec si mister, realizate de mesterii tarani cu multa migala si maiestrie, au fost inlocuite in viata romanului de rand, de altele, mult mai aratoase si practice, dar impersonale. Atat de des raspanditele sifoniere, studiouri, dulapuri-vitrina si nelipsitele recamiere, ne fac sa simtim prin banalitatea lor din ce in ce mai mult, lipsa acelor obiecte care vorbesc de la sine si te intorc cu gandul in trecut la casa bunicii…

Lemnul, a constituit secole de-a randul principala materie prima a romanilor, fiind folosit pentru constructiile gospodaresti sau la confectionarea uneltelor, obiectelor si ustensilelor casnice, a pieselor de mobilier. In activitatea de prelucrare a lemnului, mesterul popular a pus atat indemanare cat si simt artistic astfel incat specialistii vorbesc atat despre “civilizatia romaneasca a lemnului”, cat si despre “arta romaneasca a lemnului”.

In comunitatile rurale, fiecare satean avea cunostintele si deprinderile necesare prelucrarii, macar sumare a lemnului, construind si intretinand singur unele obiecte din gospodarie. Lucrarile mai dificile erau lasate in seama tamplarilor, dulgherilor, stolerilor etc. Acesti mesteri populari s-au identificat intr-atat cu meseriile practicate incat denumirile acestora sunt frecvente si in onomastica (Rotaru, Dulgheru, Dogaru).

Acestia, folosind unelte simple ca securea, ferastraul, tesla, horjul, scoaba, cutitul, dalta, compasul, potricala, ghinul, tiparul de pirogravat au dat nastere unei cuprinzatoare game de obiecte, de la cele mici, de uz personal, ustensile casnice si unelte de lucru, obiecte de cult, pana la piese mari de interior si cele utilizate in constructii. Desigur, confectionarea lor presupunea o specializare temeinica, transmisa din generatie in generatie. Read more