Agricultura României a avut o evoluţie deloc constantă în ultimii ani, cu bune şi rele, provocate mai ales de climă, dar şi de consecinţele colaterale cum ar fi dăunătorii „activaţi” de condiţiile de mediu, dar şi – evident – de subfinanţarea cronică a fermierului român. În dorinţa de a-şi limita pagubele, agricultorul român este dispus să recurgă chiar şi la soluţii radicale, una din acestea fiind organismele modificate genetic, aşa-numitele OMG. În cazul de faţă este vorba despre plante agricole care au fost alterate genetic pentru a rezista la dăunători şi boli, sau pentru a absorbi mai uşor diverse pesticide care, altfel, ar avea un efect redus.

De ce OMG? Şi de ce nu?

Răspunsul este simplu: Pentru că aduc profit! Astfel, potrivit fostului ministru al Agriculturii, Valeriu Tabără, alimentele de bază ar putea fi cu până la 60% mai ieftine dacă plantele modificate genetic s-ar putea cultiva cu acceptul Uniunii Europene, iar fără biotehnologie nu va putea fi evitată scumpirea alimentelor, la nivel global.

„E vorba de oferirea unor cantităţi sporite de alimente. (…) La realizarea producţiilor cu aceste biotehnologii, preţurile sunt mai mici cu până la 60%”, a explicat Tabără într-un interviu acordat Realitatea TV. De altfel, Valeriu Tabără nu a făcut niciun secret din colaborarea sa cu americanii de la Monsanto, pionierii tehnologiilor de modificare genetică.

Evident, marii fermieri sunt primii adepţi ai OMG, pentru că ele presupun costuri mult mai mici decât ale plantelor crescute natural, producţiile sunt mai mari şi cantitatea de îngrăşăminte este mai mică.
Reflectând acest entuziasm de dată recentă, suprafaţa cultivată cu plante modificate genetic a crescut în 2010 cu 10 % la nivel mondial şi se estimează că 40 de ţări le vor cultiva până în 2015, pe o suprafaţă totală de 200 de milioane de hectare.

În prezent, 10 state au deja peste un milion de hectare de culturi modificate genetic, cea mai puternică prezenţă în acest top fiind SUA cu aproximativ 70 de milioane de hectare la nivelul anului 2011. De asemenea, americanii sunt şi cei mai fervenţi militanţi pentru plantele modificate genetic, fiind binecunoscută controversa pe această tema dintre Washington şi Uniunea Europeană, care a fost multă vreme reticentă şi de-abia acum se „deschide” către o aplicare pe scară largă a OMG. Astfel, sub impactul crizei şi în încercarea de a revitaliza economia europeană, autorităţile de la Bruxelles negociază un nou acord comercial cu SUA care, printre altele ar relaxa şi restricţiile privind OMG, oferindu-le fermierilor americani noi pieţe de desfacere.

Mai demult, în toiul scandalului Wikileaks, documente făcute publice cu această ocazie dezvăluiau în 2011 că Statele Unite au facut presiuni mari la Bruxelles pentru a permite intrarea OMG pe pieţele europene, unii ambasadori propunând chiar ca statele ce se opun să fie pedepsite.

„Inventăm viaţă, fără să ştim ce este ea de fapt”

Dar de unde oare vine această opoziţie la organismele modificate genetic? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să facem o scurtă incursiune în istoria agriculturii. Anumite forme de manipulare genetică se practică de milenii, de când ţăranii au produs şi selectat noi varietăţi de plante, însă respectând pământul şi legile naturii.
Hibridarea şi altoirea speciilor de plante cultivate, practicate „de când lumea” nu reprezintă nimic altceva decât o formă ecologică de manipulare genetică, însă prietenoasă cu mediul, cu plantele respective şi – în ultimă instanţă, cu organismul uman.

Problemele serioase au apărut în ultimele decenii, când laboratoarele au intervenit agresiv în bagajul genetic al plantelor agricole, provocând modificări cu efecte în cel mai bun caz necunoscute asupra consumatorilor, iar în cel mai rău caz absolut nocive.

Astfel, potrivit expertului nutriţionist Gheorghe Mencinicopschi, „inventăm viaţă, fără să ştim ce este ea de fapt”. „Un OMG este o nouă entitate vie, creată de om, o fiinţă care nu a existat în contextul natural al fiinţelor vii din biosfera pământului.” Noi fiind, ele nu au trecut testul timpului, iar efectele lor asupra organismului sunt încă puţin cunoscute.

Recent, au apărut studii care acuză anumite specii de plante modificate genetic că produc boli grave la om.
În 2011, asociaţia Agent Green, un ONG pentru protecţia mediului, a cerut interzicerea importului şi cultivării porumbului modificat genetic MON810, în urma unui studiu realizat de Universităţile din Rouen şi Caen care arătă că această specie – cultivată şi în România – prezintă semne de toxicitate pentru rinichi şi ficat, precum şi efecte nocive asupra inimii, glandelor suprarenale şi splinei pe animalele testate.

Un al doilea motiv îl reprezintă efectele imprevizibile asupra mediului pe care le poate avea o specie nouă. Astfel, potrivit Eco Ruralis, multe insecte care se hrănesc în mod natural cu dăunătorii plantelor de cultură pot muri atunci când consumă dăunători de pe plante modificate genetic.

Iar un al treilea motiv – mai puţin cunoscut – este de natură legală, deoarece firmele producătoare de OMG, cum sunt Monsanto, Dupont sau BASF, au impus drepturi de autor asupra seminţelor modificate genetic. Astfel au apărut deja situaţii în care aceste companii au acţionat în judecată fermieri ale căror culturi tradiţionale fuseseră „infestate” de seminţe „cu copyright” purtate de vânt. Mai mult chiar, odată ce recurg la seminţe modificate genetic, fermierii îşi pierd dreptul de a refolosi la culturile următoare seminţele obţinute din prima recoltă, şi vor trebui să cumpere seminţele în fiecare an de la companiile producătoare.

România – cel mai entuziast suporter al OMG în Europa

Printre statele Uniunii Europene, România se prezintă drept cel mai entuziast suporter al OMG, un cap de pod al SUA în Europa, din acest punct de vedere.

O telegramă Wikileaks datând din 2005 (încă înainte de aderarea noastră la UE!), trimisă de la Ambasada SUA din Bucureşti şi citată de Adevărul, afirmă că, „un caz unic în regiune, România este pionier în biotehnologie, cultivă şi promovează soia modificată genetic interzisă de la comercializare în UE. Obiectivul ambasadei este să ajute România să intre în UE cu o industrie biotehnologică puternic dezvoltată, precum şi cu o populaţie educată care să înţeleagă meritele biotehnologiei. Intensificându-şi acum eforturile în România, SUA vor avea un aliat european solid, cu interese şi convingeri comune cu ale Americii, care să combată în anii ce vin poziţia anti-OMG a UE”.

Potrivit site-ului infomg.ro, guvernul român acţionează ca facilitator pentru Monsanto şi alte companii producătoare de soia modificată genetic. “Acestea folosesc exemplul “experienţei româneşti” în cazul soiei modificate genetic pentru lobby în cadrul Comisiei Europene. România este singura ţară din lume care a raportat o producţie la hectar mai mare pentru soia modificată genetic decât soia convenţională. Datele despre producţia record nu au fost niciodată verificate în mod oficial şi nu au fost autentificate”.

Urmările acestei activităţi intense de lobby, care a continuat în toţi aceşti, sunt acum tot mai vizibile în ţara noastră.
Cea mai recentă legislaţie în domeniu este Ordinul 61/26 martie 2012, privind “autorizarea şi controlul cultivatorilor de plante modificate genetic şi măsuri pentru asigurarea coexistenţei plantelor modificate genetic cu cele convenţionale şi ecologice,” semnat de ministrul Agriculturii de la acea vreme, Stelian Fuia. Adoptarea sa a abrogat ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 237/2006 privind autorizarea cultivatorilor de plante modificate genetic.
Astfel, practic s-a dat liber cultivării pe scară largă a mai multor specii de OMG în România, deoarece noul ordin elimină articolele care le interziceau fermierilor cultivarea OMG „în vecinătatea imediată a suprafeţelor certificate sau aflate în perioadă de conversie pentru agricultura ecologică”, permiţând coexistenţa culturilor clasice cu cele de plante modificate genetic, după cum comentează site-ul agroromania.ro.

OMG cultivate pe teritoriul României

În ceea ce priveşte tipurile de plante modificate genetic care sunt cultivate în România, avem, în principal, soia şi porumb.
Potrivit site-ului http://www.infomg.ro, primele culturi comerciale de plante modificate genetic (OMG) au fost introduse în România în anul 1998, pornind de la 14 varietăţi de soia modificata genetic. Cifre oficiale arată că:
- în anul 2004 au fost cultivate 5.523 ha cu soia MG,
- în anul 2005 au fost cultivate 87.600 ha cu soia MG,
- iar în 2006 au fost cultivate 137.275,5 ha.
Când România a devenit stat membru al UE în 2007, soia OMG a fost oficial interzisă pentru cultivare, dar în prezent se face un lobby intens pentru anularea acestei interdicţii, deoarece ţara noastră are cele mai bune condiţii de cultivare a acestei plante din Europa.
În aprilie 2007, a fost aprobată tacit cultivarea în Romania a porumbului modificat genetic MON810 (patent Monsanto), singurul OMG autorizat în UE. Totuşi, nu a fost realizat niciun studiu de impact pentru această măsură, iar implicaţiile sale privind sănătatea umană nu au fost studiate la noi.
În privinţa porumbului modificat genetic MON810, cifrele oficiale arată suprafeţele pe care a fost cultivat:
- în 2007 – 332,5 ha.
- în 2008 – 6130,44 ha.
- în 2009 – 3243,52 ha.
- în 2010 – 822,6 ha.
- în 2011 – 588,18 ha.
- în 2012 – 216,9 ha.

(sursa: www.infomg.ro)
Studiind lista autorizaţiile emise în 2012 pentru cultivarea de plante modificate genetic, constatăm că predomină diverse sortimente de porumb, dar apare în premieră şi o specie de… prun, mai precis prunul transgenic „Stanley C5” (Honey Sweet), rezistent la virusul Plum Pox, solicitat la cultivare de Staţiunea De Cercetare – Dezvoltare Pentru Pomicultură – Bistriţa.

Autorizaţii emise în anul 2010

Autorizaţii emise în anul 2012

Analizând riscurile pe care le implică aceste culturi de OMG, infomg.ro subliniază că România, ca ţară cu tradiţie în cultivarea porumbului, deţine un patrimoniu genetic valoros de varietăţi tradiţionale de porumb. “Cele aproximativ 3 milioane de hectare cultivate cu porumb NEmodificat genetic sunt expuse contaminării. Cum anume vom proteja varietăţile de porumb tradiţionale şi cele convenţionale împotriva contaminării cu porumb modificat genetic? Este o întrebare la care autorităţile nu au încercat să caute un răspuns”.

Etichetarea produselor modificate genetic – inexistentă

“Legislaţia românească prevede etichetarea produselor modificate genetic ca fiind obligatorie încă din iunie 2006 (Legea 106/2002 – prevederile legate de OMG fiind completate de HG 173/2006). Deşi este în vigoare, această lege nu este implementată.

În prezent, nu există nici măcar un produs alimentar sau furajer comercializat pe piaţa din România, care să fie etichetat ca fiind modificat genetic sau ca având ingrediente modificate genetic. Astfel, consumatorii din România sunt privaţi de dreptul de a alege de pe rafturile din magazine produse ne-modificate genetic, neputând identifica acele produse modificate genetic prin simpla consultare a etichetei”, se arată în setul de informaţii prezentat de infomg.ro.
Ar mai trebui adăugat şi faptul că, în România, nu au fost realizate sau publicate studii independente care să analizeze impactul culturilor modificate genetic asupra mediului şi sănătăţii umane şi nu există nici un plan de realizare a unor astfel de studii în viitor. Cu toate acestea, autorizaţiile APM pentru testarea culturilor OMG pe teritoriul României se eliberează în continuare, cu perioade de valabilitate foarte generoase…

În concluzie, evoluţia plantelor modificate genetic pare de neoprit. Ca întotdeauna, raţiunile economice primează, iar opoziţia asociaţiilor ecologiste şi de protecţie a consumatorilor nu pare să fie pe măsura lobby-ului puternic şi – mai ales – foarte consistent financiar pe care companiile producătoare de OMG îl realizează pe lângă decidenţii din întreaga lume. Iată că şi ultimul bastion, reprezentat de Uniunea Europeană, pare dispus să depună armele, singura redută de cucerit rămânând doar opoziţia publicului european, a consumatorilor care – până în prezent – nu par convinşi că ar trebui să-şi pună sănătatea în pericol pentru a asigura prosperitatea promotorilor OMG.

Ce prevede legea în România?

Redăm, în continuare, cele mai relevante prevederi ale Ordinul 61/26 martie 2012 referitor la producţia OMG pe teritoriul României. Din acestea reies mai multe concluzii:
cultivarea OMG va fi în conformitate cu legislaţia europeană (normal, altfel era imposibil);
firmele producătoare de seminţe modificate genetic deţin controlul utilizării acestora (problema de copyright descrisă anterior);

Ministerul Agriculturii supervizează strict culturile modificate genetic, prin declaraţiile amănunţite pe care fermierii sunt obligaţi să le depună în 7 zile de la încheierea semănatului;
permiţând „coexistenţa” OMG alături de culturile tradiţionale, Ordinul face posibilă trecerea seminţelor de la un lot la altul, cu implicaţii legale menţionate anterior (producătorii de seminţe modificate ar putea reclama în justiţie utilizarea lor neautorizată); aici trebuie menţionat că obligaţiile menţionate la Art. 17 sunt greu de pus în practică şi, probabil, „impurificarea” accidentală nu va putea fi evitată.

Referitor la prevederea Art. 18 ‘Analizele pentru stabilirea gradului de impurificare se efectuează contra cost în laboratoare acreditate, din România sau din statele membre ale Uniunii Europene,’ accentul cade pe „contra cost” şi apar două întrebări esenţiale:
1. câţi cultivatori îşi vor permite astfel de costuri şi 2. Are România astfel de laboratoare, sau banii se vor duce (din nou!) către laboratoare din statele dezvoltate ale Europei sau din SUA?
Extras din Ordinul 61/26 martie 2012
Art. 3
(1) În România se cultivă în scop comercial, pentru consum propriu sau producere de sămânţă, numai plantele modificate genetic autorizate pentru cultivare în Uniunea Europeană.
(2) Cultivatorii de plante modificate genetic sunt obligaţi să utilizeze la semănat numai sămânţă certificată. Sămânţa trebuie să fie însoţită de etichetă sau un document oficial pe care să apară clar înscris “seminţe modificate genetic”, precum şi codul unic de identificare al organismului modificat genetic, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare,
(3) În cazul producerii de seminţe modificate genetic se vor utiliza la însămânţare numai soiuri sau hibrizi înregistraţi în Catalogul comun al soiurilor din specii de plante de cultură al Comunităţii Europene ori în cataloagele statelor membre, în conformitate cu prevederile Legii nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, precum şi testarea şi înregistrarea soiurilor de plante, republicată.
(4) Pentru plantele modificate genetic care se cultivă în scop de cercetare, companiile sau instituţiile deţinătoare ale dreptului de proprietate asupra varietăţilor respective trebuie să deţină autorizaţie de introducere deliberată în mediu sau pe piaţă, eliberată de ANPM, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 247/2009.
(…)
Art. 5
La DAJ şi a municipiului Bucureşti se înfiinţează Registrul judeţean al cultivatorilor de plante modificate genetic, denumit în continuare Registrul judeţean.
Art. 6
Plantele modificate genetic se cultivă numai de către cultivatori autorizaţi de MADR prin DAJ şi a municipiului Bucureşti.
(…)
Art. 8
(1) Cultivatorii care utilizează sămânţă produsă de terţi sau din producţie proprie vor depune cererea de autorizare pentru înscriere în Registrul judeţean până cel mai târziu la data de 15 mai a fiecărui an.
(…)
(3) Se interzice înfiinţarea de culturi de plante modificate genetic pe suprafeţe mai mici de 1 ha, în trup compact, cu excepţia celor realizate în scop de cercetare sau loturi demonstrative.
(…)
Art. 10
(1) În cadrul aparatului propriu al MADR, activitatea privind domeniul OMG se realizează de două structuri, respectiv:
a) structura cu atribuţii în elaborarea politicilor;
b) structura cu atribuţii de inspecţie şi control.
(2) Cele două tipuri de structuri menţionate la alin. (1) se vor regăsi şi în modul de organizare şi funcţionare de la nivel teritorial, respectiv în cadrul DAJ şi a municipiului Bucureşti.
(…)
Art. 13
(1) În decurs de 7 zile lucrătoare de la încheierea semănatului, cultivatorii sunt obligaţi să completeze, în două exemplare, o declaraţie privind suprafaţa cultivată, provenienţa seminţei, soiurile sau hibrizii utilizaţi, conform modelului prezentat în anexa nr. 4.
(…)
(3) În decurs de 7 zile lucrătoare de la încheierea recoltatului, cultivatorii sunt obligaţi să completeze, în două exemplare, o declaraţie privind producţia obţinută şi destinaţia acesteia, conform modelului prezentat în anexa nr. 5.
(…)
(6) Cultivatorii sunt obligaţi să înfiinţeze, la domiciliul sau la sediul acestora, un Registru de evidenţă a provenienţei seminţelor şi a destinaţiei producţiei obţinute de la plantele modificate genetic, în care să păstreze, pentru o perioadă de 5 ani, toate informaţiile, potrivit modelului prezentat în anexa nr. 6.
(7) La livrarea producţiei cultivatorii trebuie să menţioneze clar pe documentele care însoţesc marfa şi pe etichete, acolo unde este cazul: “acest produs conţine organisme modificate genetic”, precum şi codul unic de identificare, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.
(…)
Art. 17
(1) În funcţie de specia cultivată, cultivatorii de plante modificate genetic sunt obligaţi să ia toate măsurile pentru asigurarea coexistenţei plantelor modificate genetic cu cele cultivate în sistem convenţional şi ecologic şi să evite prezenţa accidentală a OMG în alte culturi, cum ar fi:
a) asigurarea unor distanţe minime de izolare faţă de sursele de polen vecine, în funcţie de specia cultivată, respectiv:
- la porumb, conform regulilor şi normelor specifice culturilor semincere, stabilite în baza Legii nr. 266/2002, republicată, o distanţă de 200 m;
b) pe parcursul operaţiunilor de semănat, recoltare, transport, depozitare, condiţionare şi ambalare a recoltei obţinute din culturile modificate genetic, operatorii economici trebuie să acorde o atenţie deosebită şi să ia toate măsurile necesare pentru a preveni amestecul fizic al produselor modificate genetic cu cele ecologice sau convenţionale, conform prevederilor legislaţiei în vigoare privind producerea seminţelor pentru însămânţare, respectiv:
- folosirea la semănat, recoltare şi la transport a echipamentelor şi utilajelor foarte bine curăţate pentru a preveni orice posibilitate de impurificare mecanică. După încheierea semănatului, ambalajele în care au fost seminţe modificate genetic vor fi colectate şi distruse, pentru a preveni eliberarea în mediu a eventualelor boabe rămase în ambalaje;
- depozitarea separată a seminţelor din soiuri/hibrizi modificate genetic, în vederea limitării/diminuării riscurilor de impurificare;

De Dan Bărboi - Financiarul.ro

Borboly Csaba, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, din partea UDMR, afirma nu demult, într-un interviu acordat Postului Duna TV din Ungaria (confirmând şi declaraţiile anterioare pe tema steagului secuiesc venite dinspre consilierul lui Ponta, G. Frunda) că Victor Ponta, potrivit promisiunii făcute UDMR-ului, va legaliza arborarea „steagului secuiesc” pe instituţiile publice ale statului român dacă există hotărâri ale consiliilor locale sau judeţene! De ce Ponta nu a dezminţit declaraţiile respectivului?

Mai mult, de ce nu a luat poziţie fermă faţă de incitarea primarilor udemerişti de către liderii UDMR de a menţine arborat sau de a arbora „steagul secuiesc” pe primăriile din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş? Există oare o legătură, un adevăr, între acele declaraţii şi non combatul premierului Ponta? Orice om normal din această ţară cu o logică minimă se poate întreba: dacă nu împărtăşeşti aceste opinii exprimate în mod public şi care te vizează – ce fac parte din arsenalul planului de enclavizare teritorial-etnică maghiaro-secuiască a unei zone din teritoriul ţării al cărei prim ministru eşti – de ce nu le dezminţi şi nu le combaţi în mod public? Ca atare, în acest caz situaţia a devenit de-a dreptul demenţială dacă ţinem seama şi de faptul că hotărârea Consiliului Judeţean Harghita prin care „steagul secuiesc” fusese declarat ca steag al Judeţului Harghita a fost anulată definitiv şi irevocabil, ca discriminatorie la adresa românilor din acest judeţ, de către Curtea de Apel Tg. Mureş. Luând în calcul şi că domnia sa, premierul României, este de profesie jurist, fost magistrat, este cu atât mai mult de neînţeles de ce nu acţionează pentru punerea deîndată în practică a hotărârilor judecătoreşti în acest domeniu.

Este evident că atitudinea domnului premier în contextul acţiunilor şi manifestărilor recrudescente subordonate dezideratului autonomist-teritorial pe criterii etnice maghiaro-secuieşti, ce se derulează în ultima perioadă de timp în România, este una echivocă. Luăm ca exemplu şi cazul fascistului ungur horthyst şi szalasist Nyiro Jozsef de la declanşarea căruia a trecut un an fără ca să fie stopat şi finalizat de autorităţile române. Aceasta pentru că în continuare în Judeţul Harghita există două şcoli şi o stradă ce poartă numele horthysto-szalasistului antisemit şi antiromân Nyiro Jozsef iar în acelaşi judeţ, la Odorheiul Secuiesc, există şi un bust al acestuia amplasat într-un loc public. La fel şi în această situaţie, de altfel arhicunoscută, datorită impactului avut în mass media şi scandalului internaţional iscat pe această temă anul trecut, ce se încadrează perfect în prevederile O.U.G. 31/2002, Guvernul României nu întreprinde nimic concret şi eficient, prin instituţia prefectului abilitată în acest scop la nivelul judeţului respectiv. Dovada că este vorba de o atitudine echivocă şi acum, o reprezintă poziţia onor guvernului condus de domnul Ponta care deşi admiţând într-un târziu, prin spusele unui secretar de stat din M.A.I., soluţionarea acestei probleme în baza legii, condiţionează acest lucru cu grija de a menţine o stare de normalitate între comunităţile locale din zona respectivă. Foarte corect, dar „o stare de normalitate” nu înseamnă oblojirea sentimentelor fasciste, horthyste, szalasiste antiromâneşti şi antisemite ale unor membrii sau a unei părţi a comunităţii maghiare sau secuieşti! O stare de normalitate între comunităţile locale poate fi asigurată simplu şi eficient numai prin aplicarea legii, prin obligaţia acestor comunităţi, indiferent care sunt ele, de a respecta legea aşa cum se întâmplă în celelalte ţări!

Există precedente recente când tot din dorinţa de a menţine o stare de normalitate – lucru cu care sunt perfect de acord – la nivelul comunităţilor locale s-a omis aplicarea fermă a legii şi s-a tergiversat în mod nepermis ceea ce a avut drept consecinţă multiplicarea acţiunilor cu caracter neorevizionist, revanşard, exclusivist etnic, şovin, autonomist-separatist pe criterii etnice, de ofensă a însemnelor şi simbolurilor naţionale ale României, declaraţii anticonstituţionale ale unor lideri ai UDMR privind caracterul naţional al statului român, de ameninţări publice cu moartea ale unor români locuitori ai aşa zisului ţinut secuiesc făcute pe fondul unei educaţii şi a unor concepţii exclusivist-şovine total antiromâneşti; vezi cazurile repetabile ale lui Csibi Barna, ultraşovinul xenofob şi rasist antisemit şi antiromân de la Miercurea Ciuc, manifestările dedicate ocupaţiei horthyste a părţii de nord-vest a României, de la Miercurea Ciuc, acţiunile de omagiere a cultului crminalului de război horthyst antiromân şi antisemit Wass Albert, articole defăimătoare, calomnioase şi jignitoare la adresa românilor şi de ofensă adusă statului român apărute într-o serie de publicaţii în limba maghiară din ţara noastră, ameninţările cu moartea ale elevei române Sabina Elena pentru că a purtat bentiţa tricoloră în ţara ei România, dar într-o zonă unde secuii sunt majoritari, etc.! Este de neconceput că în faţa unor astfel de manifestări evidenţiate printr-o gravitate absolută, derulate de o parte a minoritarilor alogeni, maghiari şi secui din România care însumate vizează siguranţa naţională a ţării, domnul premier al României nu ia poziţie publică fermă, clară şi neechivocă de condamnare şi dezavuare a lor, aşa cum, în situaţii cu mult mai puţin grave au făcut în ţările lor premierii Spaniei, Slovaciei şi Australiei sau preşedintele Rusiei.

De Claudiu Aiudeanu – Ziarul Natiunea

Alături de Comisia Episcopatelor Catolice din Europa și de mai multe instituţii europene de la Bruxelles şi Strasbourg, Patriarhia Română susţine amendarea în Parlamentul European a articolelor care privesc „aspecte etice”, în special problema finanţării activităţilor care includ distrugerea embrionilor umani, scrie Gândul.

Comisia Europeană poate iniția o propunere legislativă în acest sens doar dacă inițiativa cetățenească „Unul dintre noi” este semnată de cel puțin un milion de cetăţeni din cel puţin şapte dintre cele 27 de state membre ale UE. Toți cei care au vârste peste 18 ani pot susține inițiativa prin completarea unui formular online. Mai multe detalii pe oneofus.eu.

De pe Semnele Timpului

Cel puţin într-o privinţă, preşedintele a avut dreptate: ni s-a umplut ţara de experţi. Fel de fel de experţi care vin pe la televiziuni să-şi dea cu părerea, care mai de care, despre evenimente şi fapte, cu o morgă dată de greutatea argumentelor şi cunoştinţelor lor. Mai ales în preajma unor date cruciale, a împlinirii unor ani de la anumite evenimente importante pentru istoria noastră, ecranele televiziunilor sunt invadate de aceşti experţi istorici, strategi sau militari. Nu ştiu pe ce bază se face selecţia acestora, dar am constatat că majoritatea cunosc evenimentele tangenţial, dar îşi dau cu părerea şi afirmă unele lucruri pe care le consideră, după părerea lor, axiome indiscutabile, dar acestea nu rezistă la o analiză mai serioasă. Din păcate, moderatorii nu sunt pregătiţi pentru o asemenea analiză, iar asta îi face pe respectivii experţi să devină şi mai pătrunşi de importanţa afirmaţiilor lor. De exemplu, la fiecare 22 iunie o mare masă de experţi strigă în gura mare că trebuia să ne oprim pe linia Nistrului şi o spun ca şi o axiomă de netăgăduit, pe moment nu are cine să-i combată. Prin acest fapt, ei devin tot mai siguri de cele afirmate, ei mergând mai departe făcând o comparaţie între noi şi Finlanda acelor ani. Am scris, în articolul „Ne puteam opri la Nistru?”, argumentele pro şi contra, încercând să expun acele decizii prin prisma cauzelor operaţionale, militare, tactice şi strategice. Astăzi mă voi opri asupra comparaţiilor dintre România şi Finlanda în acea perioadă, pentru a încerca să detaliez cazul finlandez, prea puţin cunoscut publicului nostru, pentru a-l lăsa pe el, publicul, să decidă dacă există mai multe similitudini sau diferenţe între noi şi Finlanda în al doilea război mondial. Dar pentru asta va trebui să încep cu începutul.

Un alt aspect referitor la opiniile acestor experţi, constat că aceştia nici nu cunosc cazul finlandez atunci când fac referire la acesta, vorbesc din păreri proprii sau din auzite. De aceea, voi spune de la bun început că în expunerea care urmează, principala mea sursă o reprezintă cea mai adecvată opinie, cea a celui care a condus ostilităţile de partea finlandeză atunci, precum şi în 1918, cea mai mare personalitate militară a Finlandei, omul care a condus armata finlandeză în trei războaie, în războiul de independenţă, cel de iarnă şi cel de continuare, după cum este numit în istoriografia militară finlandeză. Este vorba de mareşalul Carl Gustav Emil Mannerheim, iar sursa o reprezintă chiar memoriile sale.

Un destin militar de excepţie

Baronul Carl Gustav Emil Mannerheim, singurul mareşal finlandez, s-a născut la 4 iunie 1867 şi de la 15 ani este înscris într-o şcoală militară, exmatriculat pe motive disciplinare, face liceul, este admis la facultate şi pleacă la Şcoala de cavalerie Nicolae, la Sankt Petersburg, de unde promovează în 1889. Pe atunci Finlanda era mare ducat în uniune cu Rusia, aşa că el şi-a urmat cariera militară în cadrul armatei imperiale ruse, iniţial la un regiment de dragoni în Polonia, apoi din 1891 în garda de cavaleri a Majestăţii sale Maria Feodorovna în Sankt Petersburg, apoi luptă în războiul ruso-japonez (1904-1905) fiind avansat colonel pentru bravură în lupta de la Mukden. Conduce două expediţii de cercetare în China, apoi revine în Polonia ca şi comandant al Gărzii de cavalerie, cu gradul de general-maior, ulterior ajunge în anturajul imperial. În 1914, în primul război mondial, conduce brigada de cavalerie în sudul Poloniei, mai târziu ajungând să comande o unitate ruso-română pe frontul din Carpaţi în 1916.

Sunt extrem de interesante opiniile lui despre această parte a biografiei sale, mai ales pentru noi, românii. Desigur, în faza iniţială, Mannerheim susţine teza ofiţerilor superiori ruşi, conform căreia armata română slabă mai mult îi încurca prin faptul că erau nevoiţi să trimită trupe de sprijin în România, pe când interesul lor era să susţină propriul front, fără să mai aibă nevoie de prelungirea lui excesivă pe teritoriul României, care putea fi luată din două părţi, şi de către armatele germano-bulgare conduse de mareşalul von Mackensen. El ajunge să conducă, e drept, pentru scurtă vreme, două brigăzi de cavalerie ruso-române, două divizii române de infanterie şi o brigadă română de infanterie (condusă de colonelul Sturza, cel ce va trăda trecând la inamic) sub numele de „grupul Vrancea”. De o sinceritate extremă ne apare atunci acest citat din memoriile sale: „A apărut o situaţie stânjenitoare când o divizie de cazaci din segmentul adiacent, în noaptea de 3 februarie 1917 şi-a părăsit poziţiile pe neaşteptate, pur şi simplu pentru că comandantul ei şi-a pierdut încrederea în armata română, după cum a declarat ulterior, şi în felul acesta a permis inamicului să pătrundă şi să ocupe o creastă predominantă, de unde oraşul Focşani şi câmpia înconjurătoare puteau fi ţinute sub foc.” Într-adevăr, comandantul cazac şi-o fi pierdut încrederea în armata română, dar de ce nu a făcut-o mai devreme, ci numai atunci când luptele scăzuseră în intensitate datorită iernii grele, rezumându-se la patrulări şi atacuri demonstrative. Iar pentru această cotă, în vara lui 1917, românii vor vărsa mult sânge, în alte părţi chiar înlocuindu-i pe ruşii care fugeau de pe front, dar nu pentru că şi-ar fi pierdut încrederea în armata română, ci pentru că ei fac revoluţie, nu război.
Dar aceste aspecte nu avea de unde să le ştie Mannerhaim deoarece, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, este mutat în alt sector de front, mai la nord, asta după ce asistă într-o permisie la Sankt Petersburg la declanşarea revoluţiei din martie 1917. Este martor la luptele de acolo, apoi pe front, în Bucovina, remarcă slăbirea disciplinei din armata rusă, asta începând cu aprilie 1917. Luptă împotriva ofensivei austro-ungare din Galiţia, de la Tarnopol, şi Bucovina dând înapoi, cedând Tarnopolul şi Cernăuţii, chiar în preziua cumplitelor lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, când trupele române au fost nevoite să facă faţă unei cumplite ofensive alături de ruşii care fugeau de pe front. Îşi rupe piciorul din întâmplare şi pleacă în concediu de refacere la Odesa, ideea că locul său nu mai era în cadrul armatei ruse, după o carieră de treizeci de ani, devenind tot mai pregnantă. Se hotărăşte să plece acasă, unde ajunge după nenumărate peripeţii.

Războiul finlandez pentru independenţă (1918)

Ajuns la Helsinki, Mannerheim devine conştient că nu se punea problema dacă Finlanda va fi antrenată în revoluţie, ci mai degrabă când va fi antrenată. Deoarece situaţia în Finlanda era deosebit de gravă. Din cauza apropierii de Petrograd, nenumăratele garnizoane ruseşti se molipsiseră de morbul revoluţiei, mai ales după ce bolşevicii preluaseră puterea în Rusia. Partidul social-democrat cedase în faţa elementelor radicale, se constituiseră gărzile roşii, şi la 13 noiembrie s-a declanşat o grevă generală în cursul căreia gărzile roşii s-au făcut vinovate de jafuri şi omoruri. Dezordinea a continuat, chiar dacă la 16 decembrie Finlanda îşi proclamă independenţa şi Lenin o recunoaşte la 4 ianuarie 1918. Dar Lenin ignoră cererea Senatului de rechemare a trupelor ruseşti staţionate în ţară, rămânerea lor era de fapt o garanţie că Finlanda se va uni benevol cu Rusia sovietizată cu sprijinul acestor garnizoane atunci când bolşevicii finlandezi vor cuceri puterea, iar garnizoanele ruseşti le vor acorda tot sprijinul necesar, inclusiv militar. Aceeaşi situaţie ca şi în Basarabia, Lenin a recunoscut autonomia, doar pentru ca Basarabia să se declare parte a noului imperiu bolşevic de bună voie, aceasta era reţeta. Iar dacă refuza, erau garnizoanele ruseşti bolşevizate să o ajute, dar în cazul Basarabiei a intervenit un alt factor decisiv numit armata română.[1]

Linia frontului în februarie 1918

În cazul Finlandei, au apărut alţi factori pe care Lenin nu i-a luat în calcul. Unul dintre aceştia avea şi un nume, Mannerheim. La Helsinki, acesta este cooptat la conducerea Comitetului Militar în vederea apropierii unor evenimente grave: gărzile roşii, sprijinite de garnizoanele ruseşti ce numărat circa 40000 de soldaţi bolşevizaţi, vor încerca să preia puterea prin forţă, după modelul reuşit în Rusia. Mannerheim le propune conducătorilor finlandezi să plece de urgenţă în nord, pentru a nu fi capturaţi de iminenta lovitură bolşevică. El o face şi călătoreşte incognito, după aventuri ajunge la Vaasa de unde începe strângerea voluntarilor pentru lupta de independenţă a Finlandei. Într-adevăr, o parte din guvern este arestată de bolşevici, alţii reuşesc să scape şi să i se alăture lui Mannerheim.

S-a strâns o armată de voluntari a căror instrucţie se făcea din mers, cu arme cumpărate din Germania, de la ruşii care le vindeau pe băutură sau confiscate de la ei. Ofiţeri au devenit militarii din batalionul 27 vânători, circa 1800 de oameni, singura unitate pregătită, aflată la instruire în Germania. Pentru început au dezarmat şi capturat începând cu noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1918 toate garnizoanele ruseşti din nordul ţării. În aceeaşi zi gărzile roşii arestau guvernul. În patru zile tot sudul Botniei Orientale era eliberat, 5.000 de ruşi luaţi prizonieri, 8.000 de puşti, 34 mitraliere şi 37 tunuri capturate. Au continuat acţiunile de gherilă ale trupelor lui Mannerheim, după care s-a trecut la războiclasic, deschis, de la începutul lui februarie vorbind un front de luptă care împărţea Finlanda în două, sudul bolşevic şi nordul lui Mannerheim. Războiul s-a încheiat în luna mai cu victoria trupelor conduse de Manerheim care au curăţat întreaga Finlandă, unele operaţiuni desfăşurându-se şi pe teritoriul rusesc. Finlandezii au fost ajutaţi şi de o brigadă de voluntari suedezi şi de un corp german venit în ajutor. De aici deja putem identifica câteva diferenţe majore între felul în care şi-a cucerit Finlanda independenţa şi situaţia Basarabiei, sau care ar fi fost soarta Basarabiei dacă nu interveneau trupele române.

În primul rând, curăţirea Basarabiei s-a făcut cu pierderi mult mai reduse, lupte mai grele s-au dus la Tighina, Vâlcov şi în zonele Bugeacului, precum şi aproape de linia Nistrului. În faţa unei trupe experimentate şi disciplinate ca şi armata română, bolşevicii au preferat de cele mai multe ori să dea dosul, fugind peste Nistru. De exemplu, nici nu s-au bătut pentru Chişinău, au fugit atunci când au aflat că armata română trecuse Prutul. În schimb, doar în bătălia pentru oraşul Tampere din aprilie 1918 bolşevicii au pierdut 2000 de combatanţi morţi şi 11.000 de prizonieri.

O altă diferenţă, de partea bolşevicilor au luptat foarte mulţi finlandezi, pe când în cazul Basarabiei, moldovenii de partea revoluţiei bolşevice erau într-un număr relativ redus. Dar concluzia se impune de la sine, fără rezistenţa şi lupta condusă de Manerheim, Finlanda ar fi fost doar o republică unională comunistă în cadrul Uniunii Sovietice, fără existenţă politică, libertate civică sau orice formă de libertate. Printr-un război sângeros, finlandezii şi-au salvat ţara de la dezastru. Aceeaşi soartă îi era hărăzită şi Basarabiei, dar ea a fost salvată de armata română tot în ianuarie 1918, atunci când bolşevicii vor intenţiona să aresteze Sfatul Ţării.

Mergând mai departe, unii au susţinut că Stalin a fost mai supărat pe români decât pe finlandezi, deoarece românii au desfiinţat republica bolşevică ungară. Ei bine, finlandezii, după obţinerea independenţei şi alungarea bolşevicilor, au trimis trupe în Estonia pentru a-i ajuta pe estonieni să se debaraseze şi ei de comunişti care ocupaseră jumătate din ţară şi ameninţau capitala. Cele două regimente de voluntari au contribuit la contraofensivă, participând la cucerirea Narvei şi eliberarea ţării (24 februarie 1919). Până la urmă, şi Finlanda a fost o pavăză a Occidentului împotriva pericolului bolşevic, alături de Polonia şi România.

Preliminariile războiului de iarnă (1939 – 1940)

Una din tezele des vehiculate la noi este reală, cea a slabei dotări şi înzestrări a forţelor armate în perioada interbelică. Astfel, ni se creează în subconştient imaginea conform căreia finlandezii s-ar fi înarmat şi pregătit mult mai bine decât noi. Dar iată că Mannerheim combate această idee. Şi el se plânge de faptul că guvernele şi parlamentul se opuneau acordării creditelor necesare pentru înzestrarea armatei, deşi încă de la începutul anilor 30 se puteau întrevede semnele furtunii ce se pregătea să vină. Deşi se făcuseră unele progrese în pregătire şi instrucţie, se formase o nouă generaţie de ofiţeri, despre dotări şi armament iată ce zice Mannerheim: „Armamentul şi echipamentul lăsau de dorit. În mare parte, armata nu avea alt armament decât cel ce provenea din războiul de independenţă, care era uzat şi demodat. Lipsea orice material modern. Subvenţiile alocate de stat abia fuseseră de ajuns pentru întreţinerea forţelor armate, neglijându-se în întregime armamentul şi echipamentul.” Asta în condiţiile în care încă de la primul plan cincinal din anii 20 Uniunea Sovietică trecuse la înarmare pe scară largă, Germania va face la fel abia după 1933, în timp ce statele occidentale vor neglija cu totul acest capitol, convinse că ordinea de la Versailles va dura mult şi bine. Abia Franţa îşi va fortifica frontiera construind linia Maginot care se va dovedi total inutilă în mai 1940. Mannerheim descrie în memoriile sale şi o întrevedere cu guvernatorul băncii naţionale finlandeze, Risto Ryti, tot în scopul de a-i cere credite pentru armată. După ce l-a ascultat cu respectul cuvenit unui erou naţional, Ryti, în timp ce-l conducea spre uşă, a întrebat: „La ce bun să acordăm aceste mari credite armatei, pentru că nu va fi nici un război?”

Mannerheim a fost o scurtă perioadă regent, până la alegerea unui rege, apoi s-a retras din viaţa publică până în 1931 când este numit şef al Consiliului Militar al Finlandei. Din această postură se va lupta cu guvernul, parlamentarii şi politicienii pentru mai mulţi bani pentru armată, eforturi deosebit de dificile deoarece nimeni nu vedea în acei ani posibilitatea unui război. Seamănă cu situaţia politică de la noi în acea perioadă, nu-i aşa? Dar Mannerheim a obţinut ceva, nişte sume ceva mai mari decât ar fi vrut să dea politicienii, dar mult mai mici decât cele solicitate. În acest punct ne putem întreba care ar fi fost situaţia militară a României dacă un astfel de Mannerheim am fi avut noi din 1931 într-o poziţie de o importanţă similară? Închipuiţi-vă dacă Ion Antonescu, de exemplu, ar fi fost într-un post echivalent din 1931? Dar să ne aducem aminte, memoriul lui Antonescu trimis regelui Carol al II-lea în 1938 referitor la proasta înzestrarea a armatei a avut drept rezultat internarea acestuia sub pază.

Presiunile sovietice asupra Finlandei s-au intensificat începând cu 1938, imediat după anexarea Austriei de către Germania, Anshlussul. La 14 aprilie, secretarul doi al legaţiei sovietice la Helsinki, Iarţev, a cerut o întrevedere la ministrul finlandez de externe, Holsti. Acesta îi expune faptul că i s-au acordat puteri pentru a discuta confidenţial îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două ţări, propunând ca în cazul unei debarcări germane în Finlanda cu scopul de a ataca pe aici teritoriul sovietic, Finlanda să accepte ajutorul militar sovietic şi să ofere garanţii pentru cazul în care va avea loc la Helsinki o lovitură de stat pronazistă. A adăugat că guvernul sovietic dorea să respecte independenţa Finlandei şi integritatea sa teritorială. Câtă ipocrizie conţineau vorbele acestea se va vedea mai târziu. Partea finlandeză şi-a declarat neutralitatea şi hotărârea de a-şi apăra teritoriul şi independenţa, iar la întrebarea în ce constau aceste garanţii cerute de sovietici, Iarţev nu a dat un răspuns precis, totuşi, convorbirile s-au prelungit toată primăvara şi vara. Negocierile au continuat în cursul toamnei, dar cererile sovietice deveneau tot mai clare şi mai imperative. Ei cereau să participe la înarmarea arhipeleagului Aland, teritoriu disputat între Finlanda şi Suedia, apoi au cerut ca ei să construiască o bază aeriană şi navală în insula finlandeză Suursaari, garantând integritatea teritorială a Finlandei, uitând că prin aceasta chiar integritatea teritorială a Finlandei avea de suferit. În septembrie 1938 Germania obţinea regiunea sudetă de la Cehoslovacia, iar presiunile sovietice se vor intensifica.

La 5 martie 1939 Litvinov cere cesiunea prin arendă a patru insule din golful Finic pentru 30 de ani, dar răspunsul finlandez a fost că aceste insule fac parte din teritoriul finlandez a cărui integritate a fost recunoscută de către U.R.S.S. prin tratatul de la Tartru când aceste insule au fost demilitarizate. Litvinov revine propunând ca şi compensaţie un teritoriu rusesc de la nord de lacul Ladoga, propunere respinsă de partea finlandeză. Totuşi, Mannerheim a susţinut ideea conform căreia trebuia găsită o soluţie pentru a da satisfacţie U.R.S.S., inclusiv prin unele cedări, pentru a îmbunătăţi relaţiile Finlandei cu marele său vecin. A susţinut asta şi în convorbiri cu primul ministru şi preşedintele, insistând că aceste insule nu aveau o utilitate pentru Finlanda şi nici nu exista posibilitatea să fie apărate, oricum ele fiind demilitarizate, iar pentru ruşi aveau o valoare reală deoarece închideau accesul spre golful Ladoga, dar interlocutorii săi nu au acceptat. De aici vedem că mitul creat în jurul lui Mannerheim, conform căruia acesta a fost un apărător intransigent al integrităţii Finlandei, nu are suficientă acoperire în realitate. A fost un om pragmatic care a căutat o cale de mijloc, chiar cu preţul unor cedări teritoriale minimale, pentru a evita războiul.

La începutul anului 1939 Mannerheim reia discuţiile cu Suedia pentru o alianţă militară, un proiect al său pe care a tot insistat de douăzeci de ani, fără succes. Planul iniţial al lui Mannerheim era o alianţă a Nordului, deşi Suedia profitase de greutăţile Finlandei din Războiul de independenţă şi ocupase arhipeleagul Aland, teritoriu rămas în dispută. Primul pas spre o alianţă a Nordului, care ar fi dat un semnal de unitate care i-ar fi făcut poate pe sovietici şi pe germani să fie mai circumspecţi. Tocmai de aceea partea finlandeză propusese Suediei ca prim pas militarizarea în comun a arhipeleagului Aland. Dar tocmai Suedia, spre care se îndreptau speranţele lui Mannerheim, care ar fi avut toate motivele ca Finlanda să reziste URSS, deoarece în caz contrar ea ar fi fost următoarea ţintă a agresiunii sovietice. Arhipeleagul Aland, cheia Balticii, dezarmat atrăgea pe toată lumea, inclusiv sovieticii se arătaseră interesaţi de el. Dar Suedia îşi va retrage sprijinul de îndată ce presiunile sovietice asupra Finlandei s-au intensificat. Sovieticii se vor lămuri cu acest prilej de substanţa colaborării nordice şi vor înţelege realitatea: Finlanda era total izolată diplomatic.

Se spune că istoria se repetă. Amintindu-ne de atitudinea Suediei faţă de Finlanda în două rânduri, atunci când a avut nevoie de ea, mă refer la cea a guvernului suedez, nu a voluntarilor din Suedia, atitudine care se va repeta mai târziu, având în minte asta nu mă pot abţine să nu pun o întrebare celor care susţin dotarea forţelor noastre aeriene cu avioane sudeze: la următorul conflict în care vom fi implicaţi, poate împotriva unei puteri militare superioare, atunci când vom avea nevoie de noi avioane pentru a le înlocui pe cele pierdute, vom avea nevoie de piese de schimb, de mentenaţă, deoarece defecţiunile vor fi mai dese datorită funcţionării suplimentare, deci în aceste cazuri, Suedia, ca producător care nici nu este membru NATO, Suedia în cât timp credeţi că ne va întoarce spatele la presiunile acelei puteri mai mari? Lăsându-ne fără piese de schimb şi avioane? Dacă i-a făcut asta Finlandei, credeţi că nu o va face şi altora?

Dar U.R.S.S. devine tot mai nerăbdătoare. La 5 martie 1939 cere Finlandei să-i arendeze pentru 30 de ani patru insule din golful Finic. Răspunsul finlandez a fost că nu poate discuta cesiunea unor insule unei puteri străine, deoarece făceau parte din teritoriul a cărui integritate a fost recunoscută de URSS prin tratatul de la Tartru, când insulele au fost demilitarizate. O nouă propunere rusă oferea ca şi compensaţie un teritoriu la nord de lacul Ladoga, propunere din nou respinsă de Finlanda. Da, URSS recunoscuse teritoriul finlandez prin tratatul de la Tartru din 1922, şi totuşi nu a împiedicat-o să o atace, tot pentru teritoriu. Asta este pentru cei care susţin că dacă URSS ar fi recunoscut Basarabia ca parte a României nu ar fi cerut-o în 1940. Complet fals, Stalin a spus că tratatele nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise, ceea ce s-a văzut atât în cazul Finlandei, cât şi în alte cazuri.
- Va urma -

De Cristian Negrea - Art-emis.ro

România se află pe locul 5 în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte suprafaţa de teren arabil însă contribuie cu mai puţin de 3 procente la producţia agricolă a Uniunii Europene, se arată în Cartea Albă a Consiliului Investitorilor Străini.

Acelaşi document arată Romania ar putea deveni a treia ţară din Uniune în domeniul agricol, după Franţa şi Gemania, în cazul în care productivitatea s-ar apropia de media europeană.

Pentru aceasta este nevoie de o strategie pe termen lung consideră comisarul european Dacian Cioloş, care a participat, joi, a Conferinţa naţională a agricultorilor.

“Sunt multe alte sectoare în economie din România sau din alte state membre care ar dori să aibă o astfel de structură, o susţinere, să poată să se proiecteze pe 5 – 6 – 7 ani .

“Eu vă propun s-o abordaţi de acum înainte direct. Avem politică agricolă comună, hai să vedem cum o folosim, hai să vedem cum o adaptăm în timp, hai să vedem cum o integrăm la nevoile noastre”, a declarat Dacian Cioloş.

Preşedintele Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România, Laurenţiu Baciu, a ţinut să precizeze că femierilor români le este greu să ţină pasul în condiţiile în care beneficiază de o finanţare din partea Uniunii Europene aproape trei ori mai mică decât cea oferită în ţări mai dezvoltate ale Uniunii.

“Nivelul sprijinului financiar – cred că nici pe dumneavoastră, factorii decizionali, nu vă satisface, dar nici nu faceti ceva încât acesta să fie de natură a pune pe picior de egalitate fermierul român cu oricare altul din Europa”, a spus Laurenţiu Baciu.

“Înţelegem că sunt restricţii financiare, că avem un buget de austeritate, că s-a negociat mai anevoios capitolul agricultură, dar, domnilor, deschideţi ceva mai mult baierele finanţelor publice, când este vorba de agricultură. Este sectorul din acre investiţiile se recupeerază cel mai repede.

“Să nu mai vorbim de alte beneficii pe plan economic şi social, dar iată că pentru asta trebuie să ne întoarcem din nou la Bruxelles, pentru a redeschide discuţiile pe acest subcapitol. Nu ezitaţi să o faceţi. Noi vă vom susţine”, a adăugat preşedintele Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România.

Democrat-liberalii “dau soluţii” pentru agricultura românească

Joi, Partidul Democrat Liberal a lansat Strategia pentru agricultură pentru anii 2014 – 2020, transmite redactorul nostru, Ioana Tănase.

Cadastru agricol gratuit, stimularea asocierii, promovarea consumului de produse româneşti, dar şi crearea de ferme se numără printre soluţiile democrat- liberalilor pentru agricultura românească.

Printre soluţiile oferote de liderii democrat-liberalise numără creşterea productivităţii agricole prin încurajarea fermierilor tienri, alocarea de fonduri suplimentare, dar şi investiţii în cercetar, inivare şi genetică.

Pe lista priorităţilor PDL se numără şi promovarea consumului de produse româneşti, dar şi stimularea exporturilor, şi eliminarea evaziunii din domeniu.

Preşedintele PDL, Vasile Blaga, a afirmat că România are nevoie de o organizare agricolă, pentru că are o foarte mare capacitate de producţie şi export.

“Rolul primordial al agriculturii este aclea de a produce hrană. Dacă am avea productivitatea din Uniunea Euroepană, am produce hrană pentru patru Românii. În aceste condiii, este o ruşine că această ţară, de exemplu, importă de şapte ori mai multe legume şi fructe decât exportă”, a declarat liderul PDL, Vasile Blaga.

Secretarul general al partidului, Gheorghe Flutur, a îndemnat guvernul să ofere urgent măsuri de finanţare pentru echipamentele de irigare, întrucât, spune el, seceta ameninţă culturile.

El a criticat Guvernul USL pentru că nu a prezentat încă o strategie pentru agricultură pentru perioada 2014 – 2020.

De Elena Zimmerman – Radio Romania Actualitati

După întoarcerea de dincolo de Prut, e greu să te aduni pentru a scrie. De-aici pleci cu o imagine oarecum predefinită a ceea ce urmează să vezi. De-acolo vii trezit cu totul. Scuturat bine de drama încă vie şi de destinul atât de nedrept al acestui petec de pământ românesc. N-ai cum să înţelegi pe deplin Basarabia şi spiritul ei, n-ai cum să pretinzi că ştii ce vor, ce simt şi ce trăiesc zi de zi oamenii săi, dacă n-ai trecut, măcar o dată, Prutul.

Dincolo de aparenţe

Tabloul trist al unei provincii româneşti

Statul român unde e?

Românismul, un miracol în atare condiţii

Un călugăr catolic din Franţa pe nume Grigore a fost atacat luni de către patru tineri imigranţi, toţi musulmani, care l-au bătut crunt şi l-au jefuit.  Arhiepiscopul Avignionului ( unde se află şi congregaţia călugărului )  Jean-Pierre Cattenoz, a organizat o conferinţă de presă pentru a denunţa acest incident, ocazie cu care a declarat că “Asemenea atacuri se întâmplă des în zonă. Unii tineri nu au limite. Se pune întrebarea dacă putem să trăim împreună“.

Acest act din partea celor patru tineri musulmani nu face decât să evidenţieze pentru întreaga lume eşecul proiectului multiculturalist al Uniunii Europene. În locul păcii şi armoniei, despre care ni se vorbeşte atât de des la televizor, primim conflicte interetnice sau inter-religioasei, conflicte susţinute de o seacă şi nedreaptă discriminare ”pozitivă”, atât din partea autorităţilor cât şi a presei.

Părintele Marie-Christophe, liderul congregaţiei ”Sfântul Ioan” din Avignon a comentat incidentul, referindu-se tocmai la această problemă a discriminării pozitive :  “Ceea ce regretăm sincer este tăcerea Ministerului de Interne. Dacă un rabin sau un imam ar fi fost atacaţi, altfel ar fi stat situaţia“

Fapta, nu vorba – fă, nu vorbi!

Condiţiile esenţiale ale elitei sunt: să trăim ucigând în noi poftele de îmbogăţire materială; să trăim o viaţă aspră şi severă.

Justiţia care judecă după “ordin” şi nu după conştiinţă, nu există.

Cine vrea să învingă trebuie să ştie să rabde. Acum e eroismul răbdării.

Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe.

Bate o inimă stingheră şi ne caută pe toţi prin închisori, aleargă după fiecare prin celulele noastre să ne găsească. Să ne mângâie, să ne sărute amantele trupuri.

Bacşişul, mita şi hoţia au desfiinţat sănătatea morală a naţiunii române.

Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine cazi luptând pe drumul onoarei.

Ea, Legiunea tinde să aprindă credinţi nebănuite, ea tinde să transforme, să revoluţioneze sufletul românesc… Sufletul este punctul cardinal asupra căruia trebue să se lucreze în momentul de faţă. Sufletul individului şi sufletul mulţimii.

Dacă într-o organizaţie apar începuturi de gangrenă, ele trebuiesc imediat localizate şi apoi extirpate cu cea mai mare energie. Dacă nu se pot localiza şi se extind ca un cancer în întregul organism al mişcării, cauza este pierdută. Viitorul şi misiunea organizaţiei sunt compromise. Ea va muri sau îşi va târî zilele între viaţă şi moarte, fără ca să poată realiza ceva.

Dacă aş avea un singur glonţ, iar în faţa mea un duşman şi un trădător, glonţul l-aş trimite în trădător.

Fii disciplinat, căci numai aşa vei învinge.

Atât de mult au fost călcate bietele case de legionari, încât pentru a restabili dreptatea în viitoarea Românie legionară, numele de legionar trebuie să devină sacru. Nicio forţă publică să nu-i poată pătrunde în casă.

Citate culese din scrierile Căpitanului

Cum a devenit cunoscut, duminica 19 mai, Asociația de poponari Gender-doc a anunțat desfășurarea unui marș a poponarilor. În acest sens Mișcarea Național-Creștină Noua Dreaptă își exprimă dezacordul său fața de pângărirea pământului Sfânt al Patriei și călcarea în picioare a valorilor Creștine împărtășite de majoritatea populației din Republica Moldova. Anunțăm Primăria mun. Chișinău și personal pe Primarul General, dacă poponarii vor ieși în stradă noi vom fi nevoiți să acționăm dur folosind inclusiv și metodele violente, indiferent de consecințe. Nu ne interesează minciunile și prostologiile scrise în “legea nediscriminării”, noi avem o lege care este și va rămâne mereu pentru noi mai presus de orice, Legea Străbună!

Îndemnăm toată lumea de bună credință să iasă duminică, 19 mai în stradă pentru a apăra valorile milenare ale neamului și neadmiterea transformării Chișinăului in Sodoma și Gomora.

Prezent in Baia Mare, joi, 16 mai, la conferinta organizata de ASCOR Baia Mare cu tema „incredere in prietenie si casnicie”, preotul Nicolae Tanase a tras un semnal de alarma cu privire la populatia Romaniei, afirmand ca in 2056 vor mai exista intre sase si noua milioane de romani.

Principala cauza a acestei scaderi dramatice o reprezinta numarul avorturilor, care este tot mai mare.

“Statistica arata ca exact populatia existenta in Romania acum, 18 milioane si ceva, pentru ca restul sunt afara, a fost omorata prin avort din 1989 incoace.

In 2056, noi vom fi intre sase si noua milioane, ganditi-va cum va fi stapanita Romania de romani daca romanii vor fi asa de putini”, a declarat Nicolae Tanase.

El a mai subliniat faptul ca, in curand, viitorii profesori si invatatori nu vor mai avea cui sa predea din cauza scaderii populatiei.

“Cand ne pregatim copiii nostri ca sa intre la liceul pedagogic, ca sa iasa invatatori, profesori si nu numai, avem oare aceasta cunostinta ca nu vor mai avea cui sa predea din moment ce avem 247.000 de nasteri si 543.000 de morti? Asta e media in 22 de ani, de la 1989 incoace”, a mai spus preotul din Valea Plopului.

Nicolae Tanase este cunoscut ca un mare iubitor de copii, devenind tata duhovnicesc pentru aproximativ 400 de suflete care au fost salvate de la avort si abandon si carora le-a facut cate o locuinta in localitatile Valea Plopului si Valea Screzii din judetul Prahova.

De Vlad HERMAN - ziarmm.ro